Două femei, Cătălina şi Medeea, povestesc cum li s-a schimbat existenţa după ce s-au îmbolnăvit de schizofrenie.
Cătălina intră timid pe uşă, zâmbeşte şi-şi pune pardesiul pe un scaun. Privirea ei blândă nu transmite nici o urmă de suferinţă. „Am un prieten, schizofrenic şi el, care iniţial n-a crezut că sunt bolnavă. După ce a stat câteva zile cu mine mi-a spus «Cătălina, tu nu eşti bolnavă. Eşti foarte bolnavă»", spune femeia de 50 de ani, păstrând acelaşi aer calm. „Am observat că oamenii trişti nu obţin nimic bun, aşa că atunci când ies în lume îmi pun, nu neapărat o mască, dar o figură pozitivă. Abia când sunt singură în casa mea, îmi trăiesc stările. Stau ghemuită în pat câte două zile şi nu mai vreau nimic. Nu sunt deloc un înger", adaugă ea cu un ton fragil.
Mai spune că, în momentele ei de singurătate, simte că intră cu capul în sac, că n-a fost niciodată fericită, că n-a avut copilărie şi că viitorul este o mlaştină în care se scufundă. „Într-un episod depresiv, am scris o compunere în care mă vedeam în sicriu, îmi vedeam înmormântarea şi rudele şi mă vedeam cum mă ridicam spre cer. O oră, două, m-am simţit eliberată, dar apoi starea de rău a revenit", spune femeia care, la 30 de ani, a avut şi o tentativă de suicid.
„Am ieşit din spital ca o păpuşă mecanică"
În adolescenţă, mama ei îi spunea că e comodă şi răsfăţată. Cătălina era însă de cele mai multe ori deprimată şi, ca să se simtă mai bine, pica în reverie, într-o lume doar de ea ştiută. Psihiatrul la care a mers atunci i-a spus că are şi el un băiat mai visător şi n-a dat importanţă stării prin care trecea Cătălina.
Pe la 20 de ani, din cauza depresiei, un an de zile nu a mai avut menstruaţie. „Nopţi nedormite, tratamente hormonale, serviciu. Toate astea s-au adunat şi într-o zi am început să umblu prin casă. Timp de 24 de ore am fost într-un delir total, care a speria
