Nu demult, jurnalistul Dominique Decèze a publicat cea de-a doua ediţie a cărţii sale îndelung comentate, La machine à broyer (Maşina de strivit), inspirată din scandalul celor 35 de sinucideri de la France Télécom. Adevărată psihopatie a vremurilor noastre, îndelungata istorie a privatizării mamutului francez a ascuns, se pare, sub elaboratul limbaj (de lemn) multinaţional şi (cît se poate de) corect politic un adevărat carnagiu. Între timp, s-au schimbat chiar managerul principal şi şeful de la cadre, s-au angajat psihologi specializaţi în violenţa la locul de muncă şi consilieri de formare, s-au ponderat – prin circulare şi şedinţe zilnice – limbajele urii, invidiei şi ale concurenţei instinctive. Toate acestea însă după ce 35 de oameni s-au sinucis aruncîndu-se pe fereastră din biroul lor de la France Télécom, sub ochii colegilor, sau au luat barbiturice în pauza de masă din pricina izolării şi respingerii de către cei din jur. În 2008, un angajat al aceleiaşi companii s-a aruncat de pe un viaduct din Haute-Savoie după ce trimisese un memoriu conducerii de la France Télécom în care spunea că se simte „aruncat ca un Kleenex folosit şi tratat ca un cîine turbat“. Şocul unor gesturi atît de radicale este, presupun, mult mai mare într-o ţară cum e Franţa, în care hărţuirea psihologică la locul de muncă (mobbing-ul) este pedepsită prin lege şi prin urmare, dacă nu eradicată, măcar izolată, circumscrisă la rare cazuri maligne. La noi, în Estul sălbatic, unde abia se schiţase o vagă protecţie faţă de acest flagel pervers (aşadar mai „subtil“), noul cod al muncii deschide noi fronturi de luptă.

Nici unul dintre cazurile acestea de sinucidere nu a fost mai mediatizat şi mai discutat decît acela al lui Stéphanie, o tînără juristă, absolventă strălucită a Universităţii „René Descartes“ din Malakoff, a 23-a persoană care s-a sinucis şi cea care a inaugurat, la Fran