Care este raportul dintre lumea post-„revoluţionară” şi lumea comunistă? Va rămâne un labirint subteran peste care trupul nostru social se va tolăni comod? În absenţa unui răspuns, această lume a început să se înceţoşeze şi să capete contururile unei lumi ficţionale.

Cărţile omului dublu, subintitulată teatralitate şi roman în regimul comunist, de Anca Haţiegan, este una dintre cărţile care investighează această lume semiscufundată, abordând-o dintr-o perspectivă inedită pentru studiile noastre literare – aceea a teatralităţii. Dacă „omul nou” modelat de ideologia comunistă era unul „dublu” sau fără identitate, iar literatura epocii se dovedeşte împânzită de asemenea eroi şi tributară unei ideologii politice a dedublării, cum poate fi mediul cultural actual, dacă nu populat de actori cu aceleaşi comportamente culturale „teatrale”, i.e. duble şi duplicitare, animatori sau creatori ai unor „evenimente”-spectacol? Acestea ar fi câteva dintre concluziile de ordin moral pe care cartea Ancăi Haţiegan le naşte în mintea cititorului. Cercetarea în sine nu se vrea o polemică sau o radiografie morală, autoarea este pe deplin obiectivă şi îşi conduce investigaţia cu sânge rece, fără umbră de ironie sau joc. Cu alte cuvinte, „subiectul” nu o infestează în vreun fel, tonalitatea ei rămânând una ştiinţifică, neutră.

În primele 100 de pagini, Anca Haţiegan, pe urmele câtorva istorici, sociologi şi teatrologi români mai puţin cunoscuţi şi ale mai multor gânditori occidentali celebri, încearcă să definească conceptul de „teatralitate” şi să articuleze o istorie a teatralităţii în epoca modernă, pentru a se opri la acea „teatralitate” preconizată sau dedusă din „Manifestul Partidului Comunist” şi propagată în Estul Europei de ideologiile comuniste. Dintre sursele ei îi amintim pe Erving Goffman, P. Sloterdijk, Czeslaw Milosz, Alain Besançon, Piotr Wierzbicki, N. Mande