„E dezgustător să faci din conotaţiile sumbre ale dictaturii o metaforă, o flaşnetă de partid”, scrie Andrei Pleşu la rubrica lui de pe pagina a treia a „Dilemei vechi” din 3-9 martie.

E vorba de întrebuinţarea abuzivă, de către ziarişti şi politicieni, a unor expresii şi comparaţii menite, de exemplu, a-l discredita pe preşedintele României în ochii opiniei publice. Deşănţarea aceasta a limbajului, criticată pe drept cuvânt de Pleşu, nu se reduce la calificativele incorecte, aplicate de dragul unor efecte ieftine, diferiţilor actori de pe scena politică românească. Ea denotă un mod vicios de gândire, o improprietate a ideilor. Sau, dacă vreţi, o inadecvare a vocabularului la realitate, pricinuită de idei preconcepute şi inspirată de stări de spirit foarte apropiate, adesea, de intoleranţă sau chiar de ură. S-a scris destul de mult anii trecuţi în presă despre „generaţia expirată”. Sau despre primejdia pe care ar reprezenta-o elitele. Nu, desigur, toate, ci doar anumite. Şi una, şi alta dintre aceste atitudini au recurs nu la argumente, ci la cuvinte, menite nu să convingă, ci să emoţioneze. Sună bine, nu e aşa, într-un război al generaţiilor, să spui că generaţia veche este expirată? Şi ce efecte de populism de doi bani se pot scoate din condamnarea elitelor? Intenţia, nu neapărat conştientă, căci avem de-a face cu oameni care nu gândesc cu capul lor, este de a obţine solidarizarea unor grupuri în jurul afirmaţiilor de acest fel prin identificare cu emiţătorul lor. Iată un exemplu înrudit: candidaţii la preşedinţia SUA ştiu bine că nevestele lor le aduc cu atât mai multe voturi, cu cât masa partizanelor politice se identifică mai uşor cu primele doamne. O nevastă- manechin le-ar îndepărta.

Nu demult, pe Realitatea TV, o ziaristă cunoscută proclama „sfârşitul” generaţiei care a făcut revoluţia, incapabilă să corespundă exigenţelor politice şi de tot