Încep direct cu concluzia: faceţi poze cît mai aveţi la ce! Bucuraţi-vă, dacă vă atrage, de aerul de sfîrşit de lume din zonele industriale! În această perioadă se închide un ciclu istoric al Bucureştiului. După ce, începînd cu mijlocul secolului al XIX-lea, industria a devenit o prezenţă economică şi culturală importantă în peisajul oraşului, în ultimii 10-15 ani ea a început să se contracte. Pe lîngă procese urbane – cum ar fi suburbanizarea, gentrificarea şi apariţia ghetourilor –, dezindustrializarea Bucureştiului reprezintă una dintre tendinţele majore ale istoriei recente a oraşului. În 2002, procentul celor care lucrau în industrie, relativ la totalul populaţiei, era de 9%. Acest procent este aproape de cel al anului 1899. Numărul celor ce lucrează în industrie este undeva la nivelul anilor ’40-’50 ai secolului al XX-lea, fiind cu doar 40.000 de locuri de muncă mai mare decît cel al anului 1930.

Cu toate acestea, Bucureştiul pare să prospere, avînd şomajul cel mai mic din România şi cele mai multe investiţii străine directe. Dezvoltarea oraşului nu mai este însă bazată pe industrie, ci pe servicii – precum afacerile imobiliare, activităţile bancare, firmele de IT, medicină sau învăţămînt. Spaţiile şi activităţile industriale ale oraşului se află în reflux, fiind lăsate la vedere de „mareea“ dezindustrializării. Datorită vitezei cu care se transformă oraşul, nu a existat o dezbatere publică minimală despre cum pot şi cum trebuie folosite sau distruse artefactele culturii industriale bucureştene. Nu a existat răgaz pentru aceasta. Bucureştenii sînt în curs să renunţe – sau deja au renunţat – la cîteva relicve industriale create în perioada majoră de modernizare a României, care au fost contemporane cu Alexandru Ioan Cuza sau cu Carol I. Dacă punem între paranteze pentru o clipă viziunea agenţiilor imobiliare şi a Primăriei (dărîmă şi dă aprobări pentru