Ştiu că am mai spus-o, însă tare-mi place s-o repet. Pînă acum vreo doi-trei ani sufeream şi eu, ca tot intelectualul conservator şi cu naturel simţitor, de scepticism şi mizantropie. Cunoaşteţi, cred, acel (aproape letal) amestec de senzaţii prin care ajungi la concluzia că eşti un om de prisos, în care contextul social mizerabil, agresiunea mitocăniei, umilirea constantă, buna-credinţă invariabil înşelată sau răstălmăcită fac să te invadeze gustul nimicniciei, lehamitea de oameni şi resemnarea. O resemnare albă sau neagră, bonomă sau răzbunătoare, placidă ori acidă, potrivit temperamentului. Iar cînd la vulnerabilitatea asta se adaugă patima pentru Cioran şi Caragiale (Iancu şi Matei), plus trei bypass-uri şi-o embolie, apoi cum să nu fie şocată lumea cînd îţi vede vitalitatea, trepidaţia logoreică şi apetitul pentru ubicuitate culturală?
Am fost adesea întrebat, în ultimii ani, fie agasat, fie cu înduioşare, de unde-mi adun combustibilul acestei însumări paradoxale de cioranizare optimistă, blazare energizantă, retractilitate histrionică, solitudine şi hipersocializare, bonomie şi cinism, mizantropie şi altruism.
DE ACELASI AUTOR Dezminţire Pe Mitică l-a ucis miticismul Şir de plecări Caragiale expresionist, cuminte şi coregrafic Ei bine, rolul esenţial în recalibrarea fiinţei şi convingerilor mele l-au avut întîlnirile reciproc-vampirizante cu tinerii. Empatizînd cu liceenii infinit mai mult decît cu studenţii. Teenager-ii sînt fascinant de tulburi, deschişi cu inconştienţă, aprig turmentaţi, monologali, provocatori de dialog războinic, anarhici, dar şi năprasnic amprentabili. Studenţii sînt, cel puţin din perspectiva mea, lavă răcită, simţuri obosite, energie birocratizată, obsesia CV-ului, a job-ului, mercantilism, fiţe, sictir.
La liceele „Eminescu“ din Călăraşi, „Al. Lahovary“ din Rm. Vîlcea, „Bacovia“ din Bacău, „Gheorghe Lazăr“ din S
