„Emanaţii“ Revoluţiei au ştiut una şi bună – întîi preluăm puterea şi inventarul Partidului Comunist, pe urmă ’om mai vedea. Prima parte a scurtei liste de priorităţi s-a rezolvat încă din ultimele zile ale lui 1989. Cea de-a doua parte însă, cea în care mai era de văzut cîte ceva, îşi aşteaptă şi azi o rezolvare. În ceea ce ne priveşte pe noi, cei mulţi, am crezut că energia descătuşată în acele zile e suficientă pentru a ne duce într-o lume la care visam şi în care evadam imaginar de vreo cincizeci de ani. Între timp, s-a dovedit destul de repede că doar energia şi entuziasmul nu sînt deloc de ajuns pentru a ajunge acolo unde ne doream atît de mult. Odată aflaţi faţă în faţă cu libertatea, cu democraţia, am zărit, dintr-odată, lungimea, dificultatea şi preţul pornirii la un asemenea drum. Şi din momentul acela, vreme de douăzeci de ani, parcă ne tot fredonăm în minte, parafrazîndu-l pe Arghezi – acum, c-o văd venind, aş vrea să mi se pară.

„Emanaţii“ au preluat inventarul Partidului şi o bună parte din moravurile şcolii de partid a activiştilor mai descurcăreţi, care mirosiseră de ceva vreme şubrezirea sistemului şi iminenţa exploziei mămăligii. Li s-a părut suficient. Orice privire în urmă nu-şi mai avea rostul, în primul rînd pentru că ne-am fi văzut pe noi înşine într-o postură extrem de neonorantă. Prin urmare, ne-am încăpăţînat să privim doar înainte, undeva, în gol, fără o ţintă anume, dar cu conştiinţa faptului că facem ceva bun, rupînd-o, definitiv, cu trecutul. Iar liderii noştri au fost mai mult decît fericiţi să constate că n-avem timp de privit înapoi cu mînie, că sîntem porniţi, cu toate motoarele, spre viitor. Dar, în scurtă vreme, democraţia pe care o visam, frumuseţea nudă la care jinduiam de zeci de ani, s-a transformat într-o hidoşenie sinistră care fuge după noi, căpiată, şi vrea să ne violeze. Evident, noi nu stăm, iar jocul acesta de