Eram copil, aveam 11 sau 12 ani şi eram deja deprins cu caii. Pe hipodromul de la Ploieşti, în cuprinderea din mijlocul ovalului de zgură pe care alergau trăpaşii în faţa unei asistenţe colorate şi gălăgioase, joia şi duminica, se găsea o întindere de iarbă, numită de noi „teren“, unde făceam călărie. Aveam acolo loc berechet, obstacole de toate felurile (staţionate, riviere, triple etc.), manej pentru dresaj, o lungă pistă de nisip bătătorit, pe care încălzeam caii şi galopam frenetic la final de antrenament. Sînt convins că întîmplarea prin care, la începutul blînd al verii din al şaptelea an al vieţii mele, am ajuns la călărie – o pură coincidenţă la prima vedere – a avut sensuri adînci, destinale, căci în prietenia mea cu caii mi-am dres sensibilitatea şi un anume simţ moral pe care mă străduiesc să le păstrez şi azi, căci fără de ele nu mai sînt eu. Cred că, pentru un copil, nu există introducere mai bună în viaţă decît alături de cai. Înveţi loialitatea, înveţi cum de e posibilă o relaţie profundă şi egală cu o fiinţă de 20 ori mai mare şi mai puternică decît tine, înveţi onestitate şi, mai ales, înveţi responsabilitatea. Am amintiri magice. De pildă, îmi amintesc de o zi de iarnă, cu zăpadă destul de mare şi, în asemenea zile, ca să nu stricăm terenul, ieşeam cu caii pe cîmpul imens din spatele hipodromului, de la limita de sud a Ploieştiului. Undeva, foarte departe, cîteva case arătau caraghios, desenate minuscul şi prăpădit pe orizontul de cleştar. În partea cealaltă, doar zarea, brăzdată, din cînd în cînd, de silueta fantomatică şi minusculă a unui tren pe care abia dacă îl distingeai. Nu mai ştiu din ce motiv, antrenorul nu era cu noi. Făceam concursuri de galop, strigam şi chiuiam, cei mai destoinici ridicau caii în două picioare, săream peste şanţuri, făceam slalom printre stîlpii de înaltă tensiune. Spaţiul acela nelimitat prin care zbor ca o săgea