În ultimul an au avut loc două lobby-uri puternice. Una din partea băncilor, cealaltă din partea unei asociaţii de multinaţionale care s-au trezit că-s singurele “fraiere” cu prea mulţi angajaţi la alb, cu toate drepturile în regulă, într-o mare de muncă la negru, la gri etc.

Amîndouă acţiunile au avut de fapt două tabere: păgubiţii (fie că erau cei cu rate, fie că erau angajaţii) şi corporaţiile care se înfruntau pentru prima oară cu o altă situaţie catastrofală – unele nu mai fac profit enorm, fac doar moderat.

Corporaţiile au găsit două terenuri fertile care au reacţionat rapid şi eficient: guvernul şi parlamentul. Amîndouă formele de reprezentare democratică a cetăţenilor au lucrat perfect împotriva celor care i-au trimis la putere.

Sau în opoziţie. Opoziţia şi-a jucat cartea lamentabil. Ce idee e aia de a amesteca veşnicele frecuşuri cu maghiarii de 15 martie şi moţiunea pentru Codul Muncii. Ponta şi Antonescu s-au comportat lamentabil, nu-şi înţeleg rolul. pentru ei lupta politică înseamnă doar lupta “cu Băsescu”. Nu am auzit o singură critică coerentă din zona parlamentară la adresa noului Cod al Muncii.

Guvernul nu a negociat în mod real. Sindicatele şi-au mai dovedit o dată neputinţa. Iar oamenii rămîn în casă şi aşteaptă să vină inevitabilul.

Noul Cod nu face altceva decît să pună ştampila pe o stare oricum existentă: statul a simţit nevoia să certifice faptul că a eşuat lamentabil în reglementarea drepturilor angajaţilor – aşa că a ţinut să-şi ştampileze eşecul cu un cod. Ca să nu mai fim ipocriţi, acesta a fost sloganul dreptei noastre breze. Ne fură ungurii!, au replicat ăia din opoziţie.

Sînt ineficiente lamentaţiile despre cum nu mai ieşim în stradă, cum au eşuat sindicatele etc. Cred că asta se întîmplă şi pentru că avem infuzie de libaj pamfletăresc, tabloidal. Că nu există oameni care să vorbească serios şi argumen