● PJ Harvey, Let England Shake, Island, 2011.
Bun. Îl avem, pe de o parte, pe Steven Patrick Morrissey – „I’ve been dreaming of a time when / The English are sick to death of Labour and Tories“. Îl ştiţi mai degrabă după nume, cel de familie. De cealaltă, pe turbulentul Peter Doherty – „Reebok classics / And canons at dawn / Terrible warlords, good warlords / And an English song“. În spate, foarte departe, stau aşezate fantomele tuturor acelor barzi care au cîntat gloria şi au plîns eşecurile insulei ascunse în ceţuri. Apoi, pe Edmund Spenser şi pe John Milton. Mai apoi, pe William Blake. Iar aici şi acum, pe Polly Jean Harvey. Aparent, o singură obsesie, aceeaşi pentru toţi – bătrînul sau mai tînărul, în ambele cazuri miticul, Albion. Gloria locului e acum dusă, spune Harvey. „Cu ce e arată astăzi patria noastră / Cu pluguri de fier? / Nu. Cu tancuri şi bocanci mărşăluind.“ Dincolo de simbolismele agricole rupte din trecuta eră a dezarmării, „The Glorious Land“ întoarce istoria pe dos, în timp ce trompetele şi tobele anunţă asaltul. (Linia de bas este, însă, o minune acolo, fiţi cu urechile pe ea!) Vocea poartă o aromă celtică, iar Harvey e ironică.
DE ACELASI AUTOR Melodii, melodii Pop tabloid Amintiri din epoca de azi După douăzeci de ani Precum Morrissey în trecut. Nu cîntă gloria propriei ţări/lumi, ci o ia peste picior, cu o amărăciune foarte britanică. Îi deplînge prezentul, validîndu-i trecutul. Paradisul e iarăşi pierdut. Polly Jean nu e nici Doherty, nici Spenser, nici Blake. Zice-se că în ultima vreme vorbea des la telefon cu Don Van Vliet, pînă ce acesta să moară. Iar Vliet – îl ştiţi drept Captain Beefheart – spunea, la un moment dat, asta: „Nu-mi plac marşurile. Să vă spun de ce: pentru că înseamnă război. Care e foarte asemănător cu muzica disco“. Beefheart era, la rîndul lui, ironic.
Albumul acesta, Let England Shake, al optulea