La ora la care vă scriu aste rînduri sînt negru de supărare şi cătrănit de amoc! Obrajii-mi ard de ciudă, părul mi-e zbîrlit de nervi, iar ochii-mi fulgeră aprigele scîntei ale părerii de rău. Iată de ce: marţi, 8 martie a.c., taman de ziua internaţională a jumătate+ de planetă, am fost invitat la un Radio, cam pe la ora prînzului. Dar eu – regreta-mi-aş fiecare clipă de la catedră! – tocmai ţineam atunci un curs. I-am spus celei ce mă invita că nu pot ajunge; şi tot eu, aşa, în naivitatea mea şi neştiind cît aveam mai apoi să mă dau cu capul de pumni, am plusat: „Da’ despre ce-ar fi vorba?“. Iar amabila interlocutoare mi-a spus: „Aa, ceva aşa, mai de 8 martie. Începem cu Iri şi Moni şi terminăm cu Libia“. Şi, ca să vedeţi pînă la capăt cît de aiurit eram, imaginaţi-vă că am întrebat-o: „Păi, ce-are de-a face Iri cu Libia?“, iar vocea caldă şi demnă de la cel’alt capăt al firului mi-a zis, uşor uimită (dacă nu cumva chiar intrigată de habarnistica mea!): „Păi... v-am spus... 8 martie... doar există şi în Libia femei, nu?“.

În faţa acestei revelaţii (chiar, cîţi dintre dvs. v-aţi gîndit vreodată în mod serios că există şi în Libia femei!?), trebuie să vă spun că jur cu-o mînă pe Biblie şi cu alta pe Coran că abia acum înţeleg defazarea în care am trăit şi orbirea la care m-am condamnat singur. În bicisnicia mea infatuată eu încă nu-nţelegeam de ce atunci cînd Orientul Mijlociu arde la noi e breaking news cu scutecele fiicei lui Moni; şi de ce tocmai atunci cînd preţul petrolului o ia în lume în sus, în România e mult mai disputat barometrul marital al Oanei, care o ia în jos. Şi, asemenea maestrului nostru tutelar Sadoveanu, cel ce într-o dimineaţă a deschis ochii spre Răsărit şi a spus tuturor că lumina de-acolo vine, iată-mă şi pe mine desvrăjit şi dispus să vă împărtăşesc ceea ce am înţeles. Pentru tine vorbesc, H.-R. Patapievici! Şi pentru tine, Marina