Poziţia finală

Numărul 10 al LUCEAFARULUI DE DIMINEAŢA ne-a atras atenţia prin articolul „Quo vadis, domine” al lui Gelu Negrea. Plecînd de la o poveste circulînd în lumea jucătorilor e şah, autorul pune în discuţie şansele unei societăţi care există fără scop şi fără plan. Cum politica nu poate oferi scopuri pe termen lung oamenilor şi cum religia e sistematic compromisă de mijloacele media, perspectivele omenirii nu sunt defel roze. Dar să ascultăm istorioara şahistă, variantă inedită a tăierii nodului gordian: „Un grup de pasionaţi ai celui mai fascinant joc inventat vreodată de mintea umană se chinuia zgomotos să rezolve o probemă: cum se dă mat cu un număr limitat de piese pornindu- se dintr-o anumită poziţie. Figurile erau mutate febril de colo-colo pe tablă, dar […] dezlegarea misterului refuza cu încăpăţînare să se lase întrezărită, ceea ce amplifica progresiv enervarea generală. Fiindcă toţi ştiau că soluţia există, totuşi. La un moment dat, în club a intrat un mare campion căruia i s-a cerut ajutorul. Marele campion a rămas puţin pe gînduri, după care a măturat cu dosul palmei piesele de pe tablă, a ales cîteva dintre ele şi le-a aşezat în dispoziţie de mat, spunînd: «Uite, aici trebuie ajuns.” Găsirea mutărilor necesare configurării poziţiei căutate s-a dovedit după aceea floare la ureche.” Aşa se întîmplă şi în viaţă: cînd ştii unde vrei să ajungi căile se deschid de la sine. Dar Gelu Negrea spune altceva: că omenirea nu ştie unde vrea să ajungă, de aici degringolada agitată a lumii contemporane. Foarte adevărat, dar să nu ne descurajăm: poate va apărea un campion (al gîndirii sau al politicii) care să ne arate poziţia finală, căci deznodămîntul religios îl ştim deja.

„De ce suntem săracii Europei”

În prima zi a lunii martie, pe prima pagină a revistei 22 (anul XXII (1095), 1-7 martie 2011) apărea una dintre