Camera Deputaţilor a adoptat Legea privind parteneriatul dintre stat şi culte în domeniul serviciilor sociale. Aceasta a condus la multiple discuţii şi critici, ceea ce mă face să întreb: este cineva care nu şi-ar dori o Maică Tereza a creştinismului ortodox românesc?

Din păcate, aşa cum se întâmplă de multe ori (poate, intenţionat), legea nu a fost dezbătută cum s-ar fi cuvenit, iar acum, aflaţi în faţa faptului împlinit, se află deja în stadiul de promulgare la Preşedinte. O să subliniez din start: din perspectiva subsemnatului, principial, legea nu este deloc rea. Mai dificile sunt aplicaţiile acesteia, de aceea, cum au făcut-o şi alţi observatori ai fenomenului religios, voi vorbi mai jos despre câteva necesare amendamente. Fără doar şi poate, protagonistul acestei legi este Biserica Ortodoxă Română (BOR) şi aceasta va fi în centrul discuţiei de faţă.

Mai întâi pot fi identificate câteva grupări contestatare ale legii. Există un conglomerat de grupări formate din critici proveniţi de pe versantul stângist şi ultra-stângist, ba chiar activist ateu. În general, percepţia acestora despre BOR şi despre Biserică adună o sumă de inexactităţi şi de prejudecăţi. Istoria Bisericii, cea de dinainte de schismă, dar şi istoria BOR arată că orientul creştin a fost totdeauna aplecat inclusiv către acţiunile de binefacere socială.

Faptul că BOR nu are astăzi o infrastructură pregătită pentru o astfel de activitate este însă, parţial, corect. Pe de altă parte, această lege nu dezavantajează celelalte culte, fiindcă se adresează, în mod egal, tuturora. Oricine, indiferent de confesiunea sau religia căreia îi aparţine, dacă sunt recunoscute de statul român, va putea aplica pentru finanţări. Tot astfel, ONG-urile non-confesionale vor avea prilejul să-şi îmbunătăţească activitatea. Dar statul este obligat cu acest prilej să creeze acele instrumente legale prin ca