Una dintre dificultăţile de a discuta despre „rezistenţa prin cultură“ provine chiar din formula în sine. Sau, mai bine-zis, din reacţiile pe care le stîrneşte.

Am observat de multe ori tendinţa – explicabilă – ca, atunci cînd vine vorba despre „rezistenţa prin cultură“, să fie invocată sintagma „rezistenţa anticomunistă“. Reacţia firească este, în acest caz, de a-i compara pe cei care au protestat deschis – difuzînd manifeste, exprimîndu-se public, trimiţînd scrisori pentru a fi citite la Radio Europa Liberă – cu cei care s-au limitat la a scrie texte (literare sau de altă natură) care refuzau să se înscrie pe „linia“ comandată de partidul comunist ori mizau pe aluzii, pe jocuri de cuvinte sau pe alte procedee textuale pentru a le introduce un mesaj subversiv. Evident, o asemenea comparaţie nu poate fi decît în favoarea celor dintîi: şi-au riscat viaţa, unii dintre ei au fost închişi, alţii au fost „consemnaţi“ la domiciliu cu agenţii Securităţii la poartă. Întrebarea retorică este inevitabilă: „Cum să spui despre unii că, scriind cărţi, s-au opus comunismului prin cultură, cînd alţii s-au manifestat deschis împotriva sistemului?“. Evident, în această logică, nu poţi să-i compari. A scrie bine, inteligent şi curat – eventual strecurînd oarecari aluzii pe care nişte cititori la fel de inteligenţi le-ar putea înţelege ca mesaje critice la adresa ideologiei oficiale – e foarte puţin faţă de acţiunea directă şi riscantă a celor care au vorbit pe faţă şi au plătit pentru asta. Iar dacă aducem în discuţie şi o a treia sintagmă folosită în discuţiile despre lupta împotriva comunismului – şi anume „rezistenţa în munţi“ de la începutul anilor ’50 –, e limpede că, aparent, bieţilor intelectuali care s-au străduit să scrie şi să gîndească în afara ideologiei oficiale (sau măcar s-o ocolească, s-o „păcălească“) nu le mai rămîne decît un loc incomod pe strapontină pri