Mama şi viaţa satului Lunguleţu sunt principalele repere ale operei scriitoriceşti a dâmboviţeanului. Ne-a mărturisit că poezia este elementul care-l ţine într-o permanentă vibraţie.

Uită de foame, de sete şi de somn, de fiecare dată când ia un volum de poezie sau de proză în mână. Este senzaţia pe care o simte de când a învăţat să citească şi nu s-a mai dezlipit de carte. A venit apoi, rapid şi firesc, scrisul. Mama a fost ca o icoană vie pentru Vasile Oneaţă. I-a închinat zeci de poezii.

„Eu nu doar mi-am iubit mama, am adorat-o. Moral, m-a sprijitit întotdeauna să scriu. Era o femeie simplă, dar cu o gândire profundă. Îmi spunea mereu: «Un popă se face, un inginer se face, dar un poet se naşte». Mama avea ultimul cuvânt în tot ceea ce făceam. Cum nu ţineam cont de sfatul ei, cum aveam probleme. Apoi, tot ea găsea varianta de rezervă, de rezolvare”, îşi aminteşte poetul.

A „devorat” biblioteca unităţii de pompieri

Cum se întâmplă de obicei, tatăl a fost cel care s-a împotrivit, când a văzut că feciorul său cochetează cu literatura. „Tata le vede totul foarte practic. Dacă nu ies bani, nu e bine”, spune Vasile Oneaţă. Şi totuşi, pasiunea pentru scris i-a purtat noroc. Când a susţinut examenul de admitere la liceu, a fost selectat tocmai datorită unei poezii pe care a aşternut-o pe hârtie.

„Am dat admitere vreo cinci-şase din Lunguleţu. Dintre toţi mă cheamă pe mine. Ăl bătrân zice: «Ce se întâmplă, bă?» I-am spus că mă cheamă pentru poezia pe care am scris-o, una dedicată mamei. Pedagogii de acolo au crezut iniţial că am copiat. Mi-au cerut să spun câte ceva şi despre Eminescu. Când au citit ce am scris, şi-au dat seama că nu am copiat. Ăla bătrân era îngrijorat. Îmi zicea că trebuia să nu implic poezia în acel examen”, rememorează Vasile Oneaţă.

Aşa au trecut anii. Pe tot parcursul liceului, Oneaţă era numit „Poetul”