\"Avem nevoie de modele.\" Persoane independente, fără angajamente partizane, capabile să furnizeze soluţii şi să ne scoată din mocirlă - anunţă o parte a baricadei. Ba din contră, vrem suport intelectual la baza acţiunii politice şi implicare activă în viaţa publică - îşi strânge vocile opoziţia.

Modelele intelectuale aleg aşa şi-aşa: unii au încercat şi cu politica, alţii nu s-au apucat niciodată, dar mulţi au fost solicitaţi să intervină şi s-au trezit acuzaţi că s-ar fi băgat unde nu le fierbea oala. Rapid, registrul se scandalizează ofensator. Omul căruia o întreagă generaţie îi cerea la mijlocul anilor ’90 să se implice în viaţa cetăţii ajunge "filosofeanul" posesor de "orgoliu nevertebrat" şi e vinovat acum că s-ar fi pus "în slujba golăniei".

Modelul care înşală aşteptările celorlalţi este cea mai detestată specie publică în România postdecembristă. Pentru că aici, reperele nu sunt surse de inspiraţie, ci promisiuni de izbăvire. Modelul românesc - indiferent din ce zonă vine - are, invariabil, rolul personajului biblic, capabil să schimbe ceva exclusiv prin propria voinţă. Miturile istorice sunt construite pe acelaşi calapod - marile noastre figuri sunt excepţionale prin capacitatea lor de a mişca ţara şi oamenii săi chiar împotriva voinţei ultimilor. Carol I ne-a modernizat cu forţa, deşi e discutabil ce anume a rămas statornic în urma sa, dincolo de exemplul personal (unul pe care nu l-a urmat, de altfel, nimeni în România ultimei sute de ani). Mareşalul Antonescu e providenţial pentru că a lăsat o altă pildă, a onoarei care nu se negociază. Naţionalismul său rezistă, în ciuda sutelor de mii de victime ale sale, pentru că are valoarea unei reţete prescrise de medic: oferă soluţii chirurgicale, ale căror eficienţă şi valabilitate sunt dincolo de opinia comună. Nici Nicolae Ceauşescu nu pierde bătălia cu o memorie confuză. E liderul prin exce