Pe la începutul anilor ’90 două romane ale lui Umberto Eco ajunseseră la publicul român în tiraje ameţitoare – Numele trandafirului şi Pendulul lui Foucault. Cărţile respective erau un soi de etalon de judecare a erudiţiei cuiva, constituiau o formă de legitimare a celui cu pretenţii în ale cititului. De vină pentru acest succes extraordinar au fost două ingrediente pe care Umberto Eco le-a folosit fără zgârcenie: subiectele detectivistice (ritm alert de lectură, tensiune, mister) şi parfumul ocultconspiraţ ionist. Ce şi-ar putea dori mai mult cineva decât un roman pe care să-l parcurgă cu sufletul la gură şi din care să aibă impresia că se face părtaş la nişte secrete ascunse de când lumea? După mai multe cărţi în care Umberto Eco a ales să se joace, dând satisfacţie semioticianului mai degrabă decât prozatorului (Insula din ziua de ieri, Baudolino, Misterioasa flacără a reginei Loana), Cimitirul din Praga – roman publicat la finele lui 2010 şi tradus aproape instantaneu şi la noi – marchează fericita întoarcere la o garantată reţetă de succes.

În cel mai recent roman al său, prozatorul italian reconstituie cu o extraordinară erudiţie o epocă – cea a Risorgimento-ului italian şi a Comunei din Paris, pe care reuşeşte să o descrie nu cu ochi contemporan, ci intrând în pielea unor personaje aparent mărunte, dar care au schimbat prin acţiunile lor cursul istoriei. Protagonistul este Simone Simonini, un falsificator de geniu la serviciile căruia apelează guvernanţi, oficialităţi sau membri ai serviciilor secrete, încredinţându-i felurite misiuni. Naraţiunea (în ramă) urmăreşte pas cu pas reconstituirea amintirilor fragmentare ale lui Simonini (care nu doar că suferă de lacune de memorie, dar pare a fi şi schizofrenic – alibi perfect pentru a plăsmui un narator necreditabil!), suprapuse peste istoria „mare”, frământată, a celei de a doua jumătăţi a secolului al