Cam la ora când Marius Nistor murea de ruşine că bucureştenii lui se înghesuiau la shopping sau prin cafenele, în loc să vină la miting şi să lupte împotriva sclaviei, câţiva tineri cu ochi mongoloizi, cu urechi mici şi priviri speriate tremurau la primele lor interviuri de angajare.

Primul zbiera împotriva Codului Muncii în timp ce avea asigurată norma de profesor datorită funcţiei de lider sindical, ultimii se chinuiau să obţină primul lor loc de muncă. George, Mohammad și alți tineri cu sindrom Down sau cu defecte de vorbire veniseră miercuri, exact la ora maximă a manifestației din Piața Constituției, la un târg de joburi pentru persoane cu dizabilități intelectuale. Ar fi dat orice să muncească. George aflase că ar putea aranja niște marfă pe rafturile unui supermarket. Poate îl lăsau și pe el măcar patru ore pe zi, acolo, în magazin, să le arate că are răbdare și că este foarte atent cu obiectele mici. Cu mintea și cu vorba sa de copil, Mohammad încerca să le spună angajatorilor cât de mult îi place să gătească în bucătărie și că nu e mofturos, ar spăla vase, ar curăța pe afară, ar face orice.

Amândoi știau că alți doi tineri ca ei, Andrei și Ionuț, tot cu sindrom Down, dar mai norocoși, ajutați de Fundația Motivation, au ajuns să lucreze la un magazin mare. Împachetează pâinea produsă de colegii lor. Norma le este de patru ore, dar ei vin cu jumătate de oră înainte și tropăie neliniștiți până li se permite să înceapă munca. Nu lipsesc niciodată, nu greșesc, iar dacă se îmbolnăvesc, îi căpiază de cap pe șefii lor cu telefoane, că vor, totuși, să vină la treabă.

Tot ieri, când liderii marilor confederații tropăiau și ei nervoși, dar din alt motiv, că nu le-au venit suficienți oameni la miting, o altă tânără, Mihaela Mihăescu, făcea ultimele corecturi pe proiectul asociației IHTIS pe care o conduce și îl trimitea la un concurs. Michi, cum îi spun