Dacă-i dăm credit Muzei de la Borta Rece, parodia lui Mihail Zamphirescu, Eminescu îşi face intrarea (suntem în 1873) ca poet al Egiptului.
Şi al împăratului care luptă în pierdere. Nu e greu de înţeles de ce Napoleon, sinteză a contrariilor, a aprins imaginaţia romanticilor, ca şi meditaţia pe trainicele ruine ale piramidelor, veche măsură a micimii şi deşertăciunii vechi şi noi. Ceva mai surprinzătoare e datarea Epistoliei închinătoare către Mitru Perea, din Ţiganiada lui Budai-Deleanu: 18 marţ 1812. La Piramidă. În Eghipet.
Câteva zile mai devreme, în 12 martie, poemation-ul îşi găsea forma definitivă, iar naşterea lui, în primii ani ai secolului, acoperă, dacă stăm să ne gândim, perioada marilor campanii. Doar un anotimp îl desparte de începutul fatalului marş spre Moscova. Oricât ar fi de paralelă istoria în care trăieşte Transilvania la vremea când Franţa se zbătea între tradiţie şi modernitate, şi oricât de fantezistă biografia ţiganului presupus autor, care luptă sub Napoleon în Egipt şi are viziunea unei reparaţii literare pe care neamul lui o merită, aş risca să spun că Ţiganiada e mai mult epopeea timpului ei decât parodia poemelor Antichităţii.
În esenţă, pornirea ţiganilor (spre ce? spre unde?) e o campanie militară. À la guerre comme à la guerre, pare să aibă bunăvoinţă autorul, înconjurându-se de muze şi de poveşti de gintă, din care nu lipseşte Genghiş-Han. Deodată, timpul nu mai e clar, singura constantă fiind rătăcirea. Cu trupul şi cu mintea.
Ce vor, însă, ţiganii? Să se adune, să nu mai rătăcească. Meniţi, însă, acestei urgii ale cărei semne le scoate Budai-Deleanu şi din spiritul timpului, şi din mai toată bibliografia temei, nu vor reuşi decât să se dezbine mai mult. „În zadar guverna regii lumea cu înţelepciune/ Se-nmulţ esc semnele rele, se-mpuţin faptele bune” – e melancolia lui Eminescu, într-o cumpănă de aproape
