O ştire recentă anunţă o schimbare de terminologie care va afecta obişnuinţele noastre de limbaj cotidian: „CFR Călători renunţă la titulatura de Personal, Accelerat şi Rapid în favoarea denumirilor din UE” (Gândul, 3.03.2011).

Momentul merită o evocare a celor trei cuvinte, devenite de multă vreme substantive comune, înregistrate de dicţionare şi intrate în literatură. Definiţiile din DEX pun în evidenţă diferenţele dintre cele trei categorii: „tren personal (şi substantivat, n.) = tren de persoane, care circulă cu o viteză relativ mică şi care opreşte în toate staţiile”; „tren accelerat (şi substantivat n.) = tren cu viteză mai mare decât a personalului (şi care nu opreşte în toate gările)”; „tren rapid (şi substantivat, n.) = tren care circulă cu viteză mare şi care opreşte numai în staţiile importante”. Mărturisesc că am avut dintotdeauna o ezitare referenţială, uitând sistematic cui îi aparţine – între accelerat şi rapid – avantajul vitezei superioare. Termenii nu au suficientă transparenţă, diferenţa fiind doar conjuncturală, motivată istoric: denumirea rapid s-a introdus mai târziu, marcând un progres al tehnicii şi o sporire a vitezei faţă de mai vechiul accelerat.

Accelerat (în sintagma tren accelerat) era deja cuprins în dicţionarul român-francez al lui Damé (1893), care îl echivala cu „train express”. În Dicţionarul Academiei (Dicţionarul limbii române, Literele A-B), la 1913, accelerat apare explicat succint, tot printr-un termen francez: „rapide”. În Trésor de la langue française informatisé, termenul rapide este indicat ca având un sens specializat pentru a desemna o: „categorie de trenuri care circulă mai repede decât expresurile, efectuând trasee lungi şi oprindu-se doar în gările foarte importante”; primele exemple – prendre le rapide, le rapide de Nancy etc. – datează chiar de la sfârşitul secolului al XIX-lea. În aceeaşi perioadă,