Vizitatorul Basilicii San Pietro din Roma primeşte o dovadă de netăgăduit a măreţiei papale: Vaticanul a construit cea mai mare biserică din lume. Şi ca lucrurile să fie limpezi, pe pardoseala uriaşei catedrale există câteva linii paralele, însoţite, fiecare, de numele câte unei catedrale faimoase: Nôtre- Dame de Paris, Saint Paul din Londra ori Domul din Köln.
Pentru cel care pune la îndoială supremaţia Basilicii San Pietro, iată şi dovada: de la altar până aici e lungimea Catedralei Saint Paul, de acolo şi până aici e Domul din Köln şi uite cât mai e până la uşa principală. Ca să nu mai vorbim de măreţia cupolei, a cărei soluţie arhitecturală a imaginat-o Michelangelo, peste ceea ce Donato Bramante nu îndrăznise să ducă până la capăt.
Te întrebi, cu sfiiciune, cam pe unde s-ar trasa, printre atâtea paralele semeţe, de la altar până spre interiorul Basilicii, mărimea navei Mănăstirii de la Horezu. Ori a Mănăstirii Voroneţ. E însă acesta un motiv de a ne pleca frunţile, cu sfiiciune, şi de a ne ascunde, cu umerii îngustaţi, în vreo firidă întunecoasă?
Iată răspunsul meu: nu cred că există culturi mari şi culturi mici. Cu atât mai mult, nu cred că măreţia unei culturi se măsoară cu metrul de la Sèvres, aşa cum sugerează orgolioasele comparaţii din interiorul Basilicii San Pietro. Statura unei culturi nu se măsoară în înălţimi, ca munţii, nici în suprafeţe, precum continentele. Măreţia unei culturi se măsoară în profunzimi, precum fântânile. O cultură mare e limpede şi proaspătă, precum apa fântânii, băută dintr-un chiup de piatră. Trebuie numai să ai răbdare să o guşti.
Nu cred, de aceea, că trebuie să încercăm vreun complex în faţa nimănui. Fireşte, cultura are ritmurile ei, întinderile ei peste timp şi numele care o particularizează. Dar culturile nu pot fi comparate între ele în acest fel. O cultură mai veche nu este superioară alteia,
