Deparazitare

Rămas recent pe drumuri, pentru a permite renovarea clădirii TNB în care îşi avea sediul, Centrul Naţional al Dansului s-a adunat de pe străzi pentru 6 zile. Refugiaţi temporar la Centrul de Introspecţie Vizuală, într-o sală de dimensiunea unei garsoniere, cu o oarecare doză de exhibiţionism dată de pereţii tip vitrină, CNDB-ii au interogat şi s-au autointerogat asupra artei contemporane şi a relaţiei ei cu statul/ spaţiul public/ publicul. Care-i treaba? - întrebarea pe care curatorul Manuel Pelmuş a transformat-o în temă de dezbateri & performance este pe cît de vagă, pe atît de cuprinzătoare. Prea puţin familiarizaţi cu arta contemporană, românii au dat prost în rapoartele CNDB exact la criteriul pe care statul îl cere pentru a-l subvenţiona: numărul de spectatori. Nici reprezentanţii Ministerului Culturii nu s-au arătat prea interesaţi de instituţia din subordine. Directorul artistic Vava Ştefănescu a povestit recent cum unul dintre miniştrii vremelnici ai culturii a crezut că Centrul se ocupă cu dansurile populare. Cu alte cuvinte, dacă ne luăm după cifre şi ministeriabili, dansul contemporan este neinteresant şi de neînţeles, măcar pentru că e altceva decît s-ar putea crede. Cele două atribute se leagă strîns unul de altul şi par să conducă la unul dintre motivele marginalizării artei contemporane: lipsa de educaţie culturală.

În cinci ani de existenţă, CNDB a fost acuzat de limbaj criptic, cercetare excesivă, abuz de experiment, subminarea noţiunii de spectacol, pe scurt, autism artistic. Acestui rechizitoriu dur i se adaugă încă un cap de acuzare, prea puţin dans, adică mutarea accentului de la dans la contemporan. De trei luni, de cînd a aflat că va hoinări din nou pînă cînd îşi va găsi un loc sub soare, CNDB s-a pus în discuţie publică, încercând să înţeleagă dacă şi unde a greşit. Reflectorul a luminat însă prea puţin cealaltă