Când era mai mic spunea că-l cheamă "Eu", nu putea să-şi pronunţe numele întreg, Eusebiu. Şi, de atunci, "Eu" l-a strigat toată lumea. Avea părul negru şi ochii ca tăciunele. Un copil cuminte şi bun, mergea la grădiniţă, iar în septembrie urma să înceapă şcoala. Abia aştepta, îi plăcea să aibă mulţi copii în jurul lui. Era vorbăreţ şi prietenos cu toată lumea. Pentru "Eu", ziua de marţi, 23 aprilie 1996, a avut mai multe ceasuri rele. Peste patru zile, ar fi fost ziua lui, împlinea 7 ani. Îşi dorea o minge din piele, cusută, una adevărată, aşa cum au fotbaliştii. Îi plăceau fotbalul şi să se plimbe cu bicicleta. Şi, de fiecare dată când ieşea din curte, striga: "Mami, aşa-i că nu te duci nicăieri? Aşa-i că te găsesc aici când vin?". Lui îi era teamă ca mama să nu dispară din casă. Şi, într-o zi de marţi, el a plecat de acasă cu bicicleta, să adune iarbă pentru iepurii cu care se juca, şi nu s-a mai întors niciodată. Din ziua aceea, cea care i-a dat viaţă îl caută disperată. N-a încetat niciodată să spere că "Eu" e în viaţă şi că într-o zi îl va revedea.
Îşi aminteşte tot ce s-a întâmplat în acea marţi de parcă ar fi fost ieri. Era o zi caldă de primăvară, "Eu" era îmbrăcat doar cu un tricou. Din stradă, l-a strigat un băiat din vecini, Florin, care avea atunci 13 ani, să meargă împreună să se plimbe cu bicicletele. Şi mama n-a vrut să-l lase, era după-amiază, mai avea un pic şi se-nsera. Dar "Eu" atâta a bătut-o la cap şi-atâta s-a rugat, încât ea n-a mai zis nimic. Nici "du-te", nici "nu te du". Şi copilul şi-a luat plăsuţa în care aduna iarbă pentru iepuri, s-a urcat pe bicicletă şi-a ieşit pe poartă. Şi s-a dus.
"Era în 23 aprilie 1996, la ora 18:00, când Eusebiu a plecat de acasă cu încă un copil din vecini (pe nume N. Florin), cu bicicletele la plimbare", povesteşte astăzi Iosana Stănilă, mama băieţelului. "Pe bicicl
