Înainte de începerea publicării în paginile revistei România literară a serialului dedicat cărţii lui Andrei Codrescu, Ghidul Dada pentru postumani, am trimis textul, pentru o lectură „în avanpremieră”, autorului însuşi. A urmat un schimb de e-mailuri între noi şi, având în vedere posibilul interes al ideilor puse în joc, am decis să facem publice problemele care ne frământă. Ele sunt parte a unui incipient „taifas postmodern”, sau „post avangardist”, despre cultură, valori, prejudecăţi, despre necesitatea şi avantajele dialogului (M. M.)

Dragă Mircea,

mulţam de lectura fascinantă a Ghidului. Cititori atenţi sunt rari, cititori cu arsenalul tău rarisimi, sau doar unul. Mulţam şi de curtoazia trimiterii textului înainte de publicare, şi încă la capitolul mulţumiri adaugă şi o apreciere un pic precaută laudelor tale generoase şi celor generosghimpate. („Barbed praises”, zicem aici). Conchid aici mulţumirile ca să mă duc direct la două probleme: statutul lui Tristan Tzara în România şi canonul modern american văzut din România. Aceste două probleme nu provin din Ghidul meu, care le foloseşte mai mult ca pretext pentru enunţul poziţiilor.

Ele sunt:

Tzara e un „creator minor, gălăgios, nu prea talentat...”, un „revoluţionar al cărui profil se reflectă mereu în oglinda puciului politic iniţiat, controlat şi finalmente transformat în armă a înjosirii umane de către Lenin.”

şi:

„Ciudăţenia supremă este că ei n-au inventat, de fapt, nimic. Marii inventatori erau alţii, indivizi cu existenţe burgheze impecabile, de la Ezra Pound la James Joyce şi T. S. Eliot, aproape simultan cu Virginia Woolf, Italo Svevo (Ettore Schmitz)...”

Ambele citate îţi aparţin şi constituie împreună o agendă care nu-i exprimată în Ghidul meu, ba chiar sunt opuse Ghidului în mod fundamental. Prima opinie e uluitoare, dar din păcate, răspândită î