Sintagma „carte neagră“ a ajuns să aibă un înţeles precis, neechivoc. O astfel de carte face inventarul represiunii politice şi civile, incluzînd o mare diversitate de aspecte şi tinzînd către exhaustiv. S-au publicat deja Cartea neagră a comunismului, Cartea neagră a capitalismului, Cartea neagră a colonialismului – dintre toate doar prima fiind tipărită şi în limba noastră –, iar de curînd a apărut în română şi Cartea neagră a Revoluţiei Franceze (Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2010, 886 p.). Fireşte însă că seria este practic inepuizabilă şi ar putea cuprinde şi cărţi negre dedicate inchiziţiei, militarismului, lui Napoleon, lui Alexandru cel Mare, lui Cezar şi Carol cel Mare, colonizării Americilor, epopeii turceşti în Balcani etc. Ar fi chiar oportună tratarea cît mai multor fenomene sociale şi politice care au implicat măsuri represive, începînd cu robia babiloniană şi continuînd cu uciderea pruncilor de către Irod, fiindcă niciodată nu vom şti destule despre asemenea îndepărtate, dar traumatice evenimente istorice. Nici alungarea evreilor din Peninsula Iberică nu a beneficiat încă de o tratare similară. Ce să mai vorbim despre conflictele africane de tipul celor care i-au opus pe hutu şi tutsi, războaiele dintre sunniţi şi şiiţi, cele dintre catolici şi protestanţi sau cele împotriva „schismaticilor“ ortodocşi? Pe scurt, alcătuirea ansamblurilor numite „cartea neagră“ în legătură cu oricare dintre evenimentele sau procesele istorice care se pretează abordării alcătuiesc un răspuns la versiunile oficiale ale istoriilor respective care, după obicei, redau punctul de vedere al învingătorilor. Un asemenea serviciu – venind tot dinspre arealul cultural francez – i-a făcut filozofiei Michel Onfray, înO contraistorie a filozofiei, semn că tratării în contrapunct nu i se pretează doar evenimenţialul istoric, ci şi doctrinele ori ansamblurile ideologice. Coordonar