În Japonia, şcoala este locul cel mai sigur în caz de cutremur. Construcţia şcolilor este una specială, temeliile lor sunt adânci. Când toate în jur se clatină, în clasele curate şi aerisite copiii se adăpostesc, fără teamă, fiecare sub măsuţa lui. La şcoală se adună localnicii în caz de cutremur, cu apa şi merindele pregătite din vreme, la şcoală îşi pot găsi sinistraţii alinare şi adăpost. Toate acestea au un înţeles la propriu şi unul la figurat. (...)

În Japonia, şcoala este locul cel mai sigur în caz de cutremur. Construcţia şcolilor este una specială, temeliile lor sunt adânci. Când toate în jur se clatină, în clasele curate şi aerisite copiii se adăpostesc, fără teamă, fiecare sub măsuţa lui. La şcoală se adună localnicii în caz de cutremur, cu apa şi merindele pregătite din vreme, la şcoală îşi pot găsi sinistraţii alinare şi adăpost. Toate acestea au un înţeles la propriu şi unul la figurat. Pentru că, în Japonia, şcoala – adică educaţia – a ajutat enorm devenirea ţării, văzută de unii care pre Publicitate ţuiesc mai puţin educaţia drept „miracolul“ japonez. Cu temeliile şi înzestrările ei din veac, şcoala stă nu doar în centrul atenţiei publicului tânăr sau matur, nu doar în centrul atenţiei guvernanţilor, ci şi în preocupările de top ale televiziunilor, mai ales în cele ale vestitei NHK (Nippon Hoso Kyokai), care, cu mândrie, se prezintă ca fiind „publică“. Periodic, prestigiosul concurs internaţional de programe educative „Premiul Japonia“, organizat de NHK, adună laolaltă înţelepciunea lumii în materie de educaţie făcută prin televiziune atractiv şi eficace. Juriul internaţional este prezidat, de regulă, de un pedagog de talie mondială. Premiile sunt înmânate de împăratul Akihito. Învăţând din propriile experimente şi din reuşitele altora, televiziunea educativă în Japonia a făcut paşi uriaşi. La scurtă vreme după lansarea concur