Spaţiul din faţa Universităţii, pe care bucureştenii îl numeau "La coada calului", a început să semene din ce în ce mai mult cu un straniu Pompei autohton. Aici, în cel mai mare şantier arheologic deschis vreodată în centrul Capitalei, apar zilnic vestigiile unui Bucureşti adormit, de secole, sub caldarâmul pe care, neştiutori şi nepăsători, îl călcăm zilnic în picioare. Doar cei pasionaţi de istorie ştiu, din cărţi, că aici a existat Sfântul Sava, mănăstirea ctitorită cândva de Brâncoveanu. Acum şi aici, istoria prinde chip, iar noi suntem prima generaţie care are norocul să vadă, cu ochii ei, cum arăta un loc de suflet al Bucureştiului de altădată.
Primele şi cele mai impresionante vestigii descoperite sunt zidurile groase de peste un metru, construite dintr-o cărămidă de bună calitate, pe care timpul n-a reuşit încă s-o macine. Dezvelit, atât cât mai este posibil acum, conturul vechii biserici brâncoveneşti, de la altar până la pridvor, ni se arată atât de clar, încât mai că-i putem vedea cu ochiul minţii pe credincioşii care veneau aici cât timp erau în viaţă. Dar şi când plecau spre cele veşnice. Acum trei luni a ieşit la iveală un prim sector al cimitirului medieval. De câteva zile au apărut alte morminte. Mânuite cu o fineţe şi precizie care-i aseamănă pe arheologi cu nişte chirurgi ai eternităţii, şpaclul şi pensula descoperă domol osemintele altor câteva zeci de locuitori anonimi ai Bucureştiului medieval. Întinşi creştineşte, cu mâinile încrucişate pe piept, par nişte oşteni ordonaţi care mărşăluiesc de câteva secole pe drumul spre veşnicie. Arheologul Ghe. Mănucu-Adameşteanu, coordonatorul ştiinţific al săpăturilor din Bucureşti, ne-a relatat că documentele vremii, confirmate de cercetările moderne, spun că, iniţial, pe acest loc a existat o biserică veche, construită la sfârşitul secolului al XVI-lea de un anume Andronache Pârcălab
