Privesc absent pagina albă şi văd imaginile obsesiv repetate de toate posturile de televiziune: o masă vîscoasă de culoare brun-cenuşie, presărată cu obiecte miniaturale multicolore – în realitate, maşini, case, vaporaşe în derivă –, înaintînd lent peste cîmpuri cultivate, printre enorme silozuri albe. Mă întreb stupefiat dacă acestea vor rezista; întrebare inutilă, am văzut doar imaginea de nenumărate ori. O altă întrebare inutilă pe care mi-o pun este ce poate face omul în faţa unei asemenea dezlănţuiri de furie oarbă? În urmă cu cîţiva ani, după faimosul tsunami din Oceanul Indian, cred, am citit undeva, pe Internet, un haiku, care mi s-a întipărit în minte: „nisipul umed lipit de gleznă/ un munte de apă ameninţător/ stau îngrozit pe mal“. Cineva mi-a sugerat, mai demult, să alcătuiesc un volum dintr-o selecţie de „Intersecţii“ scrise de-a lungul anilor. Nu ştiu cît de meritorie ar fi ideea sau cît de interesant ar putea fi pentru cititor un asemenea volum; acum însă, cînd încerc să scriu „Intersecţia“ şi nu reuşesc să mă concentrez, tulburat de imaginile văzute în decursul ultimelor două zile şi „bruiat“ de gîndurile despre prietenii din Kyoto şi Nagoya, Tokyo sau Osaka, mă întreb dacă meritul acestor fragmente, scrise la intervale regulate de timp, nu s-ar afla mai degrabă în calitatea lor de martori, de „jurnal“, decît în conţinutul lor ideatic, intrinsec. Cînd se întîmplă ceva ieşit din comun, un eveniment excepţional, o trăire intensă, indiferent de intenţia iniţială, acesta se va impune. Trec în revistă titlurile şi îmi dau seama că, în paralel cu (sau dincolo de) cele discutate în text, am consemnat, fără să vreau adesea, evenimente importante care au marcat ultimii ani. Săptămîna asta, intenţionasem să scriu despre surrealiştii care au dus cu ei suprarealitatea României anului 1947 pe alte tărîmuri. Încerc să înţeleg cum s-ar putea elabora o hermene