Foarte puţine pete de culoare şi cu atât mai puţine dintre cele orbitor de strălucitoare au existat în România ceauşistă a Epocii de Aur. Chiar şi în anii 70, atunci când cultul personalităţii nu ajunsese încă la cote aberante, iar salamul cu soia şi cafeaua nechezol nu deveniseră atotprezente în casele românilor

Aceste incredibile sclipiri s-au numit Ilie Năstase şi Nadia Comăneci. Datorită lor românii de acasă s-au putut bucura cu adevărat şi au avut un motiv real, palpabil de a fi mândri, iar datorită lui Ilie şi Nadiei occidentalii şi americanii de rând au aflat că pe lumea asta există o ţară, undeva în estul Europei, din păcate socialistă, pe nume România.

Imaginile lui Ilie şi a Nadiei au fost poate singurele acceptate de Occident ca "marfă de propagandă la export" a regimului comunist al lui Ceauşescu, ele rămânând în continuare cele mai credibile, apreciate şi nealterate branduri ale României postdecembriste.

Ilie Năstase (născut pe 19 iulie1946 în Bucureşti) a fost numărul 1 al tenisului mondial de două ori, în 1972 şi 1973 şi a câştigat la simplu (ex. US Open în 1972, French Open în 1973) şi la dublu (ex. Wimbledon în 1973, French Open în 1970 şi US Open în 1975, Masters-ul în 1971, 1972, 1973 şi 1975) cam tot ce se putea câştiga drept turneu de Mare Şlem la acea dată. Tot legendare au rămas şi la fel de glorioasele sale mari înfrângeri: la Wimbledon de două ori, în 1972 vs. Stan Smith şi în 1976 vs. Björn Borg sau cea din faţa lui Stan Smith în cea de-a treia finală de Cupă Davis de la Bucureşti din 1972. Într-o perioadă în care tenisul încetase să mai fie jocul aristocratic al gentlemanilor, devenind o industrie globală, Ilie Năstase, copilul teribil, "talentat, impetuos şi rebel incurabil" din Carpaţi uimea pe toată lumea nu doar cu incredibilele sale lovituri, dar şi cu glumele şi năzbâtiile sale din arenă, total opuse rigidit