Banii televiziunii publice au fost întotdeauna un subiect tabu.

La conferinţa de presă ţinută în această săptămână, preşedintele Televiziunii Române, Alexandru Lăzescu, n-a suflat o vorbă despre bani. Bani pentru producţia noilor emisiuni din grilele TVR 1 şi TVR 2, pentru drepturi de transmisie sau pentru achiziţia de programe şi filme.

Este o boală veche a preşedinţilor pe care TVR i-a avut în ultimii şapte ani să nu vorbească despre bani. Banii televiziunii publice, instituţie care, în 2009, a avut un deficit de 11,3 milioane de euro, au fost întotdeauna un subiect tabu. De fiecare dată când au fost întrebaţi de bani, şefii au invocat un motiv care sună cam aşa: nu putem dezvălui preţurile achiziţiilor de programe (filme, licenţe) pentru că sunt confidenţiale. De ce sunt confidenţiale? Pentru că cei care îi vând programele televiziunii îi impun clauze de confidenţialitate. Am mai auzit şi un alt motiv de-a lungul timpului: TVR evoluează într-o piaţă foarte concurenţială şi afacerile acesteia ar putea fi afectate dacă posturile comerciale i-ar afla costurile de producţie sau de achiziţie.

Toate aceste motive seamănă cu nişte flegme aruncate în ochii plătitorilor de taxă TV. De ce n-ar avea dreptul românii să cunoască sumele cu care TVR a cumpărat meciurile din Champions League, pachetele de filme sau cât costă producţia unor emisiuni? De ce nu ar trebui să se ştie cât costă serialele coreene cumpărate la kilogram de TVR? Pentru că nu vor furnizorii... OK, noi, plătitorii de taxă, ne ştergem pe ochi şi de flegma asta! Niciodată în această instituţie nu s-a calculat costul unei ore de emisie. De ce? Pentru că nimeni din ultimele trei echipe perindate în fruntea televiziunii (conduse de Tudor Giurgiu, Alexandru Sassu şi Alexandru Lăzescu) n-a fost interesat. TVR toacă bani, dar face bani pentru buzunarele oamenilor din TVR.

O altă „tehnică