În spiritul tradiţiei împă- mântenite în spaţiului nostru cultural românesc, în ultimii zece ani, rând pe rând, instituţiile închinate dansului dispar sau intră într-o criză instituţ ională vecină cu dispariţ ia.

Aşa au dispărut treptat companiile de stat de dans contemporan Orion şi Contemp şi s-a desfiinţat Teatrul de Balet „Oleg Danovski”, mai întâi prin fuziune cu Opera constănţeană, apoi prin comasarea acesteia cu alte instituţii scenice. În prezent, în noua instituţie de operă şi balet, relativ recent preluată de Ministerul Culturii, nu ştim câţi dansatori au mai rămas, căci mulţi au fost nevoiţi să plece, ca să-şi poată asigura traiul zilnic. Şi iată că, de curând, i-a venit rândul şi Centrului Naţional al Dansului Bucureşti, instituţie unică în România, care nu a fost desfiinţată, ci a rămas fără sediu, ca urmare a transformărilor în care intră clădirea Teatrului Naţional din Bucureşti, în care a funcţionat până acum. Viitorul Centrului se prefigurează astfel: va avea câteva birouri la Sala Palatului şi, o dată pe săptămână, Sala Atelier a Teatrului Naţional, iar în decursul anului – într-un răstimp greu de apreciat în actuala situaţie financiară dificilă – va primi un cort cu toate utilităţile, ce va fi instalat lângă Biblioteca Naţională. Până atunci, fără săli de repetiţie, dansatorii vor repeta fiecare la el acasă, ca în preistoria dansului contemporan de la noi.

În acest moment de nesiguranţă şi derută şi înaintea părăsirii spaţiului pe care l-au avut în clădirea TNB, Centrul Naţional al Dansului Bucureşti a programat, în toată luna februarie, o serie întreagă de spectacole, semnate de aproape întreaga comunitatea a dansului contemporan românesc. Cum o bună parte dintre ele au fost deja consemnate în paginile acestei reviste, mă voi opri asupra a trei creaţii recente, reprezentative de altfel pentru spiritualitatea acestei comunită