Cel mai bun volum de poezie al lui Dan Sociu rămâne, până astăzi, Cântece eXcesive (2005).
Înaintea acestuia, Sociu mai publicase Borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână (2002) şi Fratele păduche (2004), o reluare, cu destule adăugiri, a debutului. După, au urmat două romane, Urbancolia (2008) şi Nevoi speciale (2008), primite confuz de critică. Au plăcut şi n-au plăcut, totodată. De entuziasmat, nu s-a entuziasmat nimeni. Unii au găsit ceva merite celui dintâi. Alţii au constatat maturizarea timbrului în cel de-al doilea.
Pe scurt, Dan Sociu e fundamental poet.
Ce fel de poet, se mai poate discuta. În orice caz, unul de o extremă inventivitate conceptuală. La el, schimbările de formulă se văd. Nu trebuie căutate cu lupa. (Iar sub acest aspect putem invoca inclusiv romanele, fie şi numai pe post de manifeste personale.) Acestei mobilităţi i-aş adăuga câteva note. Analitismul, de pildă. Indiferent ce scrie, Sociu îşi ia seama repede. Se uită înapoi. Se întoarce chiar. Repară. Are curajul renunţării. Şi n-o face numai dintr-o pornire gratuită, de estet. Îl interesează, cu precădere, eficienţa. Cât de transparent, de curat, de adecvat, de adevărat e mesajul.
Expresivitatea trece deci de la suprafaţă direct în subsol. Din punctul de vedere al lui Dan Sociu, aceasta e facultativă. De obicei, se leapădă de ea fără remuşcări. Probabil pentru că simte în aer pericolul clişeului. (De ţinut minte: niciodată scăderile lui Sociu nu se datorează vreunei tendinţe de autopastişă. Au alte surse, mai originale.) Expresionismul, aflat într-o vogă morbidă în anii din urmă, îi e încă şi mai străin.
Cum se justifică reticenţa aceasta?
Sunt mai multe răspunsuri posibile. Unul singur, esenţial. Anume acela că pentru Dan Sociu poezia începe acolo unde se termină psihologia. Şi n-are voie să se desfăşoare, semidoct, în loc de psihologie. De
