Mulţi dintre noi ne-am simţit copii nefericiţi. Dacă părinţii noştri s-au despărţit, ne-am despărţit şi noi de unul dintre părinţi şi din pricina asta am crezut că „tatăl” sau „mama” care a plecat de lângă noi nu ne-a iubit. „Dacă m-ar fi iubit, nu m-ar fi părăsit”; asta-i logica umană, raţionamentul inconştient al copilului. Percepţia „tata sau mama nu m-a iubit” devine experienţă înregistrată în inconştient, amintirea absenţei iubirii şi convingerea că iubirea nu este prezentă. Adultul de mai târziu este ghidat către persoane şi evenimente de viaţă, este atras către acele relaţii care îi vor confirma că iubirea nu există. Tiparul din copilărie, amintirea inconştientă în cele mai multe cazuri sau o putem numi experienţa traumatizantă atrage mai târziu experienţe similare, care vor retrezi continuu gândurile, emoţiile şi sentimentele specifice acestei percepţii iniţiale. Dacă persoana îşi modifică tiparul, adică îşi spune că părinţii săi au avut motive personale pentru despărţire, poate că le-a fost imposibil să mai comunice şi, poate, despărţirea a fost soluţia pentru ca ei să se simtă mai fericiţi, energia experienţei traumatizante din trecut se şterge, iar persoana în cauză poate simţi din nou că iubirea există.
Unii dintre noi am fost bătuţi de părinţi şi am rămas cu ideea că, dacă mama sau tatăl ne-a bătut, înseamnă că nu ne-a iubit. Noi putem modifica şi acest tipar nefericit, care ne poate duce spre experienţe tot mai grele de viaţă, căutând în mod premeditat motivaţiile unui părinte care şi-a bătut copilul. În zilele noastre, părinţii ştiu că educaţia prin bătaie nu-i chiar ruptă din rai, dar înainte percepţia era asta: „Bătaia-i ruptă din rai” sau „unde dă mama creşte”! Era o percepţie globală despre ce înseamnă educaţie, iar undeva, în profunzime, suferinţele îndurate de părinţii care au fost şi ei educaţi prin bătaie se manifestau. Dacă înţelege
