Presupun că fiecare om a întâlnit cel puţin o singură dată, dacă nu de mai multe ori, un soi de oameni cu care n-o putea scoate la capăt. Orice discuţie pe orice subiect devine un fel de poveste cu cocoşul roşu. Este vorba de un gen aparte, sucit, agăţat, reprezentând un amestec de inteligenţă cu viclenie şi patologie, cu tupeu şi cu o capacitate aiuritoare de a lega între ele lucruri care se contrazic, se bat cap în cap sau nu se apropie niciodată. Genul acesta de oameni au făcut carieră în special în preajma sfertodocţilor, a închipuiţilor şi a celor beţi de putere. Fantazează şi vrăjesc cu o iuţeală nebună pe seama unor subiecte complicate şi construiesc la periferia acestora ipoteze cu nenumărate frânturi de logică. Cum discursul lor seamănă mai degrabă cu un soi de jonglerie mentală, trec rapid peste falsurile de informaţie, peste incoerenţele logice, peste imposibil şi irealizabil. Impostorii şi ameţiţii de putere, pentru a nu recunoaşte ceea ce sunt şi pentru a nu se trăda că nu înţeleg o iotă, dau din cap şi mai apoi creditează specimenul cu tot felul de dregătorii.

Tipul acesta de contorsionat mai are o trăsătură. Iese mereu în faţa celorlalţi. Pretinde întâietate deşi nivelul performanţelor înregistrate îl califică automat pentru coada oricărui clasament. Din punctul de vedere al capacităţii de a edifica, de a organiza, dar mai ales de a crea, el, castratul social, este un neputincios. De aceea îi urăşte de moarte pe toţi cei care sunt capabili să imagineze un cântec, o poveste, o maşină, o casă sau un sistem. Pe toţi aceştia îi vrea stafii şi face tot ce poate pentru a-i pune la orice fel de zid al oprobriului sau execuţiei. Pentru asta îşi pune la bătaie toate resursele de ură. El are doar vocaţia de a distruge. Semeni, instituţii, locuri, proiecte! Din scopeala lui, acest soi de egoist narcisist încearcă să scoată surogate de imaginaţie şi să l