E cât se poate de normal ca ideile şi judecăţile noastre să se modifice în decursul timpului. Modificare, totodată, naturală şi istorică, fiindcă e determinată atât de evoluţia intelectuală a fiecăruia dintre noi, cu vârsta şi experienţa, cât şi de evoluţia standardelor istorice, a modelelor şi a „modelor”.

În 1939, spre a da un exemplu, sub influenţa prestigiului „poeziei pure”, G.Călinescu definea lirica în felul următor: „un mod ceremonial, ineficient, de a comunica iraţionalul…forma goală a activităţii iraţionale”. În 1947, după ce, în Istoria lui, trecuse în revistă poezia românească din toate epocile şi într-o perspectivă estetică mai relaxată, G.Călinescu găsea că poezia, departe de a fi lipsită de conţinut, „îşi are universul ei, aşa cum un continent are fauna şi flora lui”. O firească îmbogăţire a experienţei de lectură şi o altă perspectivă teoretică îl făceau pe G.Călinescu să definească poezia în chip opus, în Curs de poezie şi, respectiv, în Universul poeziei.

Am comentat eu însumi de mai multe ori şi la distanţe de timp apreciabile tezele lui G.Călinescu şi, trebuie să spun, în feluri diferite. În anii ‘60, când ele redeveniseră accesibile, nici măcar nu mi-am dat seama că se află în contradicţie. Estetismul de care generaţia mea de critici s-a slujit ca de un scut împotriva sociologismului vulgar a descoperit în teoria „poeziei pure” argumente dintre cele mai solide. Ideea de „gratuitate” a actului literar venea ca o mănuşă noii şi mai liberei interpretări a literaturii, după un deceniu şi jumătate de instrumentalizare politică. Existenţa unui univers al poeziei, „separat” de cel real, cum îl considera G.Călinescu, nu făcea, la rândul ei,decât să ne întărească pe poziţiile estetice pe care ne situam din raţiuni mai degrabă ideologice decât teoretice. Treceam foarte uşor peste caracterul contradictoriu al articolelor lui G. Călinescu şi