În mare parte, criticii de artă au aşezat sculptura de început a lui Aurel Vlad sub semnul inspiraţiei bizantine, legându-se probabil de simbolistica pe care acesta o primeşte, ca o sugestie continuă, din spaţiul sacru al moştenirii noastre religioase şi artistice.

Nimeni nu i-a ridicat până acum această calitate, deşi opera sa a evoluat continuu, pentru că artistul, descoperindu-se mereu şi perfecţionându-şi mijloacele de exprimare, navighează către un stil pe care îndrăznim să-l apreciem ca având recurenţe baroce. Aş face aici o paranteză şi aş cita din memorie un pasaj din Dicţionarul de Idei Literare al lui Adrian Marino, în care acesta precizează că barocul este o stare de spirit ce traversează istoria umanităţii de la un capăt la altul. Ar fi cazul, deci, să nu respingem semnalele pe care barocul le trimite în arta contemporană, ci, dimpotrivă, să le semnalăm ca pe elementele unei căutări, în stare să acopere nevoia de spectacol, după un secol şi mai bine dedicat modernităţii, prin abstractizare şi, poate, dintr-o nevoie de a redescoperi o umanitate melancolizată de epoci luxuriante.

Să ne întoarcem, însă, la Aurel Vlad, al cărui atelier bucureştean este tocmai laboratorul unde se construiesc asemenea scenografii, pe care le populează cu personajele sale, tăiate în lemn sau modelate din tablă, pe cele trecute prin topitoriile producătoare de bronzuri nemuritoare, ca să vedem dacă ipoteza enunţată mai sus se susţine. Aşadar, am luat ca punct de plecare trei lucrări din lemn, achiziţionate de Ministerul Culturii în anii ’90 şi pe care autorul le-a denumit Familia, Paternitate şi Sacrificiu, adevărate troiţe în miniatură, în care temele clasice, sugerate mai sus, ale frescelor murale din bisericile noastre, sunt reinterpretate în manieră proprie, astfel încât se redimensionează şi lectura lor biblică. El nu va părăsi niciodată, în viit