Discursurile prilejuite de "Ziua Naţiunii Maghiare", rostite în România de către lideri ai neorevizioniştilor unguri, au excelat în efortul (reuşit de altfel) al autorilor şi oratorilor de a realiza schimbarea la faţă a tezelor doctrinei hungariste revanşarde, şovine şi visceral antiromânească, pe care se fundamentează politica Budapestei după Primul Război Mondial.

Cu nimic mai puţin periculoase decât revizionismul extremist violent pus în operă de regentul Miklos Horthy, noile teze ale militanţilor pentru "unitatea maghiară în spirit demn de secolul XXI" au fost lansate în spaţiul public românesc sub acelaşi crez, al "vindecării rănilor Trianonului" şi al refuzului realităţii istorice "a desfiinţării Ungariei Sfântului Ştefan". Crez şi refuz pe care Parlamentul de la Budapesta le-a sacralizat prin jurământ, în chiar ziua de 13 noiembrie 1920, cu prilejul ratificării Tratatului de la Trianon. Imediat după ratificare, deputaţii au depus următorul jurământ:"Cred în Dumnezeu. Cred în Patrie. Cred în reînvierea Ungariei Milenare".

Pentru înlăturarea umilinţei determinate de "apăsarea de a fi maghiar sub stăpâniri străine", revizioniştii unguri au declanşat o campanie propagandistică, neîntreruptă nici în prezent, dusă cu perseverenţa şi mijloacele potrivite scopului urmărit: anularea "de facto" şi apoi "de jure" a efectelor Tratatului de la Trianon.

În primă fază, "Memorandumul Revizionist" al lui Horthy viza redobândirea, în ordine, a teritoriilor: Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul, de la România; Slovacia şi Ucraina Subcarpatică de la Cehoslovacia; Croaţia, Slovenia şi sudul Banatului ("sârbesc") de la Iugoslavia; Burgenlandul de la Austria.

Ulterior, pretenţiile au fost reconsiderate, în sensul că"(...) inamicul numărul unu al Ungariei este România, pentru că cele mai mari pretenţii teritoriale sunt împotriva ei şi pentru că este