Cu un singur anunţ - privind "încetarea imediată a focului şi anularea asaltului asupra oraşului Benghazi, deja încercuit - Moammar Gaddafi a lăsat fără obiect "toate măsurile necesare" împotriva sa, pe care le aproba rezoluţia ONU de joi. În momentul în care bombele şi rachetele britanice ar cădea asupra Libiei, legalitatea atacului ar fi cel puţin "discutabilă", dacă nu chiar inexistentă.

Spre deosebire de Slobodan Miloşevici, care a refuzat retragerea trupelor din Kosovo (în 1999) şi Saddam Hussein, care nu a dat curs ultimatumului lui George W. Bush de a părăsi Irakul (în 2003), împreună cu fiii săi, Gaddafi dovedeşte că a învăţat din erorile fatale ale celorlalţi doi "tirani". Privită drept exemplu de "demnitate" de multă lume, toată încăpăţânarea liderilor de la Belgrad şi Bagdad a fost stupidă.

Ce a cules Miloşevici? Ruinarea Serbiei de către bombele NATO, pierderea provinciei Kosovo, dar nu oricum - ci cu reducerea la circa jumătate a populaţiei sârbe care mai trăia în provincie acum 12 ani. La fel, Saddam avea să-şi vadă cei doi fii morţi încă din vara lui 2003, a fost spânzurat în 2006, iar Irakul s-a transformat dintr-un stat cu un ritm de dezvoltare de invidiat (în anii `70 şi `80), într-o instabilă şi săracă democraţie - dar şi aceea dobândită după o baie de sânge.

Dincolo de excentricităţi, Gaddafi nu putea să se fi menţinut la putere 41 de ani fără o bună doză de şiretenie, de care dă dovadă şi acum, când arată că a înţeles unde să îşi oprească represiunea. La porţile celui de-al doilea oraş al ţării, Benghazi, pe care riscă să-l piardă definitiv de sub controlul său.

Însă numai aparent ar putea fi vorba de o "pierdere". În primul rând, Gaddafi îşi scapă propria piele şi are mari şanse ca, sub ploaia de bombe ale unor foste puteri coloniale, sprijinul pentru regimul său să se întărească - în jumătatea vestică a Libiei şi m