Declarația domnului Viktor Orban care s-a dovedit astăzi, dupa precizările ambasadorului Ungariei, că nu era a domnului Orban, ci a lui Petofi Sandor, invocat poetic de către soția domnului ambasador, s-a adăugat la dezbaterea la a opta moțiune de cenzură împotriva guvernului Boc. PNL, susținut de PSD, a cerut votarea pe loc a unei declarații care să amendeze sever ceea ce credeau atunci a fi zisele premierului Ungariei. Pe fond, chiar dacă vina nu e a domnului Orban, ci a doamnei ambasador, deloc inspirată atunci când a făcut acest colaj poetic, nuanțele din intenție tot rămân. Și, mult mai grav decât aceste însăilări artistice, rămân gesturile care le-au precedat: spânzurarea lui Avram Iancu, un gest simbolic, din fericire izolat, rodul unei minți exaltate. E adevărat că, până la episodul sinistru cu Avram Iancu, au mai fost câteva declarații care nu au stârnit rumoare nici într-o parte, nici în alta. Reamintesc declarația lui Laszlo Tokes care propunea ca ziua națională a României să fie zi de doliu național sau declarațiile privind autonomia ținutului secuiesc.
Președintele a tăcut și tace. Guvernul nu ar fi putut să aibă vreo reacție având în vedere că, de exemplu, Legea educației așa cum a fost elaborată de către Executiv, permitea desființarea școlilor în limba română cu personalitate juridică, cel puțin în cele două județe cu populație majoritar maghiară. Opoziția a stat în așteptare, până s-a lămurit ce va face UDMR în raport cu guvernarea Boc. De îndată ce s-a lămurit – curat interes național!
În toiul dezbaterii, era însă ceva de remarcat. Cam cât și ce anume stârnește publicul din bănci. Da, despre public e vorba. Parlamentul a devenit o arenă de gladiatori, deja așteptați și recunoscuți după mers, după cuvânt și după formulări. În toate acele vorbiri răcnite la microfon, în tot acel tsunami de invective și formulări șmecherești, bune pentr
