Am scris de vreo două ori despre Ion Mureşan. La un interval de cîtiva ani. Prima oară, imediat după 1990, despre Cartea de iarnă, a doua oară, despre Poemul care nu poate fi înţeles. Despre cartea Alcool, la finalul acestor rînduri. Imaginea mea despre poezia lui Ion Mureşan nu mai poate fi desprinsă de imaginea de cititor/ recitator a lui Ion Mureşan, cititor/ recitator al propriei sale poezii.

Cînd îşi citeşte poeziile, Ion Mureşan e un clovn ce interpretează viziunile unui profet. Înainte de a citi, poetul, surprins parcă, de fiecare dată, că trebuie să citească, preocupat tot timpul de altceva, caută febril într-o geantă mărişoară, de unde scoate un maldăr de hîrtii, pune geanta pe un scaun, răsfoieşte hîrtiile, mormăie că nu acolo e poemul, îl găseşte în cele din urmă, apoi începe să citească, nu înainte de a privi spre auditoriu, spunîndu-i din priviri triumfătoare: „credeaţi că nu-l găsesc, dar l-am găsit”. Lectura e spectaculoasă. Poetul se transformă treptat, dar vizibil într-un actor căruia i se dictează textele la modul imperativ. Cel ce recită e parcă o întrupare a conştiinţei asistente la naşterea poemelor. Conştiinţă asistentă a conştiinţei active, ce transcrie viziunile. Această conştiinţă asistentă devine activă în recitalurile lui Ion Mureşan. Ea interpretează, prin vocea şi trupul poetului, ceea ce a văzut că suportă conştiinţa activă, în timp ce trăia şi dădea formă viziunilor. Ea e un actor de tipul clovnului, deoarece, la fel ca un clovn, trece extrem de rapid de la o stare la alta, de la un ton la altul, adesea fulgerător. Auditoriul, simţind spectacolul, receptează recitalul în nota umorului, cînd, brusc, rîsetele încetează şi feţele spectatorilor trec în uluire. Succesiunea aceasta de tonuri umoristice, urmate de clipe dramatice măsoară ritmurile afective ale poemului lui Ion Mureşan, ba chiar ritmicitatea elaborării poemelor, şi d