Un nou roman de Dan Lungu, cu un titlu insolit ca În iad toate becurile sînt arse, nu poate fi decît o plăcere (sau, şi mai mult, o bucurie) de lectură pentru un cititor, fie el şi critic. Şi chiar aşa este: romanul de faţă începe bine, cu pendularea între registre de la un capitol la altul şi conturarea unor simpatice coloane, ca şi în Cum să uiţi o femeie: capitole „fără soţ“ şi capitole „cu soţ“. Primele, date cu litere drepte, încadrează şi desfoliază prezentul dilatat al unui personaj masculin alcoolic şi ratat; celelalte, cu italice, vin cu plonjări şi explorări într-un prezent vechi, pierdut, al întîmplărilor de comă cu gaşca lui din liceu. La pagina 28, însă, apar problemele. Ceea ce citesc îmi place realmente, fiindcă registrul argotic e nemaipomenit folosit, iar scenele susţinătoare sînt delicioase. Dar ceea ce citesc, de fapt, recitesc: am mai întîlnit aceste scene, aceste faze, aceste schije argotice care se înfig, prin explozie controlată, în lumea pierdută a adolescenţei. Iau aşadar volumul Băieţi de gaşcă (Polirom, 2005), în care proza titulară are patruzeci şi trei de pagini (pp. 123-166), şi încep să confrunt cu romanul „nou“, urmărind, din acesta, capitolele pare. Confruntarea durează ceva, dar, ca să nu se mai ostenească şi alţii, să ofer rezultatele ei. Paginile 123-124 de acolo egal paginile 28-29 de aici. 124-126 egal 34-36. 126-127 egal 29-30. 127-131 egal 29-34. 132-135 egal 66-69. 135-142 egal 114-120. 142-152 egal 194-203. 152-159 egal 143-150. 165-166 egal 224 (cu unele inserturi). Din cele patruzeci şi trei de pagini mai vechi, numai cinci (159-164) s-au sustras acestei republicări. O şesime din becurile romanului sînt luate, deci, din cartea veche, fără ca niciunde, în volumul de faţă, autorul să facă o menţiune asupra autopreluării. (Cum a procedat, de pildă, Radu Pavel Gheo în romanul său Noapte bună, copii!.) Să depăşim momentul