Dacă fiecare om are atîta profunzime cîte suferinţe a apucat să adune în biografie, atunci Stroescu- Stînişoară are dreptul să se considere un spirit adînc.

Cei 12 ani de viaţă clandestină, petrecuţi între 1952 şi 1964 într-o Românie comunistă, i-au deschis ochii asupra realităţii: trăind sub pragul recunoaşterii oficiale şi aflînd gustul supravieţuirii în condiţii de ascundere perpetuă, Stroescu s-a maturizat dureros şi precoce, sub presiunea ostilităţii din jur. Atunci a intuit că, fără un reazem iraţional menit a-i susţine zilele, un reazem căruia îi putea spune oricum – şansă, noroc, providenţă, solidaritate sau, pur şi simplu, stihie divină, – fără un asemenea reazem viaţa i-ar fi fost o cursă absurdă lipsită de fabulă însoţitoare. O agitaţie făcută în numele a nimic, la capătul căreia n-ar fi putut spune unde e morala. Căci eşecul în viaţă stă în biografia trăită fără morală finală.

Ştiind aceste nuanţe, cînd a reuşit să părăsească ţara (1969) la capătul unor lungi tracasări oficiale, Stroescu-Stînişoară era o fiinţă deja formată lăuntric, amănuntul biografic că filozofia avea s-o termine în Germania ţinînd de carcasa exterioară a cronologiei: pe dinăuntru calificarea şi-o căpătase în anii de inexistenţă publică, cînd trăise în chip concret ceea ce mai tîrziu avea să studieze în chip abtract: frica, iubirea, credinţa şi disperarea, cu tot cortegiul de tente iscate din ele. Ce a urmat a fost îndelungata rafinare a unor convingeri cărora protagonistul nu avea să le mai adauge nimic esenţial, viaţa arătîndu-i ca o albie ale cărei presimţiri le-a avut de la început. Restul a fost o chestiune de nuanţare a intuiţiilor iniţiale, autorul avînd de timpuriu ecuaţia destinului: îţi trăieşti viaţa în măsura în care îi întrezăreşti fondul de mister din care se hrăneşte, prin urmare cu atît te alegi din ea, cu cît sens îi poţi întrezări în clipele de graţi