Efervescent în perioadele şi în momentele esenţiale ale istoriei moderne, supralicitat demagogic de ideologile extremiste, de tip fascist-nazist sau naţionalcomuniste, discursul identitar e din nou în prim-plan în postmodernitate. Trăim într-o lume intens interconectată, hipertehnologizată şi ultrainformatizată, în curs de „globalizare”, în care se produc multiple interferenţe, valorile simbolice circulă rapid şi se extind la scară planetară, iar populaţiile migrează şi se metisează continuu.
Drept care ne punem iarăşi întrebările „clasice”: „Cine sîntem?”, „Cine am devenit?”. Reflecţia intelectuală, fluxurile mediatice şi dezordonatele dezbateri on-line rulează continuu asemenea teme de mare interes şi – s-ar zice – şi de mare viitor.
Întrebările par aceleaşi, însă ni le punem – de fapt – altfel. Vremea vechilor naţionalisme a trecut, lăsînd locul multiculturalismelor. Demontate şi deconspirate au tot fost speculaţiile identitare ale modernităţii, spenglerianismele şi tot restul, astăzi ieşite din uz, depăşite, căzute în ridicol. Constructe culturale etnicizante, bazate pe generalizări „puriste”, inevitabil discriminatorii faţă de cei care nu intrau în modelul proclamat ca majoritar, teoriile „specificului naţional” şi-au jucat rolul şi, cu tragicele urmări ştiute, şi-au depăşit limitele, compromiţ îndu-se definitiv. De peste o jumătate de secol, de la cel de-al doilea război mondial încoace, societăţile civilizate construiesc democraţii liberale de tip postmodern, remodelîndu-se din perspectiva diversităţii şi a toleranţei.
Ce-i drept, dacă discursurile identitare sînt iarăşi în vogă, fie şi alimentate de o nouă filozofie socio-culturală, încearcă să revină şi cele pe stil vechi. În cazul special al democraţiilor postcomuniste, s-au adăugat circumstanţe favorizante, după perioada de aproape o jumătate de secol în care analize serioase asupra