Sfântul Sinod, în speţă Patriarhul Daniel, a cărui voce a rămas, de ceva vreme, singura care se mai aude într-o adunare tristă, se află în faţa unui pariu. Alegerea noului arhiepiscop de Cluj reprezintă, poate, cea mai importantă şansă pentru patriarh de a demonstra că, spre deosebire de predecesorii săi, poate fi un om liber şi, doar datorită libertăţii sale, puternic.

Controlat de regimul comunist şi, după revoluţie, angajat într-un nefericit concubinaj cu guvernele neo-comuniste, patriarhul Teoctist, la astfel de alegeri, respecta cu fidelitate ordinele primite pe linie politică. Fără îndoială, nici fostului mitropolit al Moldovei nu-i va fi plăcut obedienţa aceasta dezgustătoare faţă de politrucii vremii, pe care Teoctist o impunea ierarhiei. Acum, când el însuşi este patriarh şi, în tăcearea mormântală a celorlalţi, doar vocea lui se mai aude, când este atacat din toate părţile, posibil pe nedrept, datorită unor angajamente trecute sau inexistente, ar fi cazul să ne demonstreze că avem un patriarh care gândeşte în logica Bisericii. Un asemenea patriarh simte că acel principiu al sinodalităţii, atât de intens discutat şi bagatelizat, nu mai există acolo unde unul dispune şi ceilalţi aprobă, fie şi prin vot secret. Iar cele două nume propuse pentru a-l succeda pe Bartolomeu Anania sunt, în egală măsură, cea mai cumplită ameninţare la adresa sinodalităţii. Acolo unde nu există păreri contradictorii, chiar divergenţe, nu există dezbatere. Unde nu există dezbatere, nu există sinodalitate. Indiferent dacă a fost sau nu pe plăcul Patriarhului Daniel, indiferent de laudele şi de reproşurile care i-au fost aduse, Bartolomeu Anania a fost, mai întâi de toate, o conştiinţă şi singura voce între cincinzeci de oameni lipsiţi de personalitate. Fiind singurul care-l contrazicea pe patriarh, era şi singurul care asigura ca acest principiu al sinodalităţii să nu fie