Numele lui Nurrudin Farah l-am auzit prima dată în 1998, cînd eram membru în juriul prestigiosului Premiu Neustadt, considerat, la acea dată, anticamera Nobelului. Spre uluirea celor mai mulţi dintre membrii juriului (eram 11), laureatul nostru nu a fost nici Doris Lessing, nici Philip Roth, nici John Ashbery, nici vreunul dintre ceilalţi cîţiva scriitori consacraţi, ci acest necunoscut, rezultat, probabil, al unui ironic joc al hazardului (votul era, fireşte, secret şi în mai multe runde), care voia sa ne înveţe să nu ne mai tăiem unul altuia craca, fără să ne gîndim la consecinţe.Dar surpriza încă mai mare a fost că ne-cunoscutul nu era, de fapt, chiar atît de ne-cunoscut, ci un scriitor în plină ascensiune mondială.

În anii care au trecut de atunci, cursul meu de la Bard, Maeştrii contemporani, a avut oaspeţi de seamă din Europa şi America (Saramago, Tisma, Bellow, Roth, Kadare, Llosa, Pamuk, Magris, Tabucchi, Ozick, O’Brien, Molina) şi venise momentul, consideram eu, să invit şi scriitori din Asia şi Africa. Voiam scriitori islamici care să aducă o perspectivă atît de necesară „dinăuntrul“ lumii lor asupra temei actuale a fanatismului şi a terorismului religios. Nurrudin Farah devenise, de la o vreme, un nume tot mai pomenit printre candidaţii la Nobel. Tema exilului – pe motive politice, etnice, religioase – se afla în centrul vieţii şi operei lui Nurrudin, ca şi în centrul problematicii timpului nostru. În cuvîntarea la primirea Premiului Neustadt, el afirma: „Limba şi ceea ce facem cu ea marchează cea mai lungă distanţă dintre poet, devotat ideilor mai ample decît el însuşi, şi despot, un patriarh gata să supună întreaga lume autorităţii şi capriciilor sale“. Scriitorul declara că se simte mai a-proape de Somalia natală cu cît distanţa de ea este mai mare şi îşi definea astfel proza: „Romanele mele sînt despre starea de exil: despre f