Îmi face plăcere să mediez publicarea replicii lui Andrei Codrescu la textul de răspuns dat recenziei la cartea sa Ghid Dada pentru postmoderni (Princeton University Press, 2009, tradusă în acelaşi an de Ioana Avădani la Editura Curtea Veche), pe care am publicat-o în România literară. Sunt convins că această prietenească încrucişare de florete va găsi ecou în rândul celor interesaţi de ideile pe care am încercat să le ilustrăm şi să le apărăm. Acum, ne vom retrage, convinşi că vor exista suficienţi spadasini dornici să intre în arenă. Vorba lui Mallarmé: „Ne fut-ce que pour vous en donner l’idée.” (M. M.)

Dragă Mircea,

suntem amândoi profesori şi am citit o grămadă de cărţi — e clar, şi cine nu-i impresionat să părăsească sala! Sigur că tu vezi în textul meu lucruri pe care nu le-am prevăzut, şi lucruri pe care nu le-am intenţionat — asta-i esenţa dialogului intelectual. Îţi apreciez analiza chiar ca ardelean posomorât ce sunt! Sunt, de asemenea, de acord că disputa despre care din modernişti şi avangardişti sunt mai boemi decât alţii e sterilă. Înainte de a deveni vicii şi boli, drogurile şi nevrozele le-au servit tuturor ca instrumente de cercetare. Pe de altă parte, discuţia despre ce a fost descoperit prin mijloace artificiale e fructuoasă şi importantă. Analiza splendidă a lui Andrei Oişteanu în Narcoticele în literatura română revelează detaliat rezultatele acestor instrumente de cercetare şi de suferinţă în literatură. În orice caz, nu asta-i discuţia noastră.

Miezul problemei aici e diferenţa dintre modernismul anglo-american şi avangardismul european. Revoluţia estetică a moderniştilor canonizaţi a rămas suficient de estetică pentru a se lăsa studiată şi disecată de profesori. Aş zice că T. S. Eliot, exponentul principal al conservatorismului modernist, şi-a condus campania în întregime în ghetoul literar; a început în est