Din cele opt moţiuni de cenzură depuse de Opoziţie împotriva Cabinetelor Boc, doar una a fost încununată de succes - cea care a adus, logic, la căderea Guvernului şi la înlocuirea acestuia cu un alt cabinet, condus tot de Emil Boc.

Actualul premier va rămâne în istorie pentru incredibila sa rezistenţă: atacat din toate părţile de criză, de Opoziţie, de sindicate şi patronate, a rămas pe poziţie cu eroism, înfruntând vicisitudinile vremurilor şi nemulţumirea generalizată a populaţiei. Îl ţine în funcţie voinţa de fier a preşedintelui Băsescu, cel care nu a precupeţit nicio şmecherie legală pentru a-i asigura suportul parlamentar necesar, inclusiv prin crearea unui partid - satelit, precum şi neputinţa tot mai vădită a Opoziţiei, fie ea şi reunită printr-o convenţie pre-electorală, de a face mai mult decât show-uri televizate. Această cea de-a opta moţiune a fost, poate, şi cea mai lipsită de şansă - calculul hârtiei indicând cu suficientă claritate, rezultatul final - şi îmi este greu să-mi explic insisteţa şi mobilizarea de forţe într-un moment în care nu se putea schimba nimic. Nici măcar ambiţia de a fi ea, Opoziţia, cea care-l dă jos pe premier, atâta timp cât informaţiile de culise vehiculate cu tot mai multă insistenţă indică faptul că soarta acestuia este deja hotărâtă la Cotroceni.

Deja, pentru Boc, şefia Guvernului nu mai este importantă.

Ţinta sa rămâne şefia partidului, unica şansă de a rămâne "în cărţi", în caz contrar riscând să împărtăşească soarta lui Ciorbea, cel care, după ce ţărăniştii înşişi au reuşit să-l dea jos a fost trimis la ghişeul de reclamaţii al PNŢCD-ului. Maurul Boc şi-a făcut datoria, asumându-şi pentru a 11-a oară o responsabilitate cu consecinţe dure şi de durată, dând partidului său o lege care-i permite să-şi pună la adăpost oamenii în funcţii bine plătite şi sigure, protejându-i de eventualele "răzb