Ioan Sandu. Sînteţi student la limbi clasice şi nu ştiţi ce este prozodia? Cînd rimaţi, cînd lăsaţi finalul versului în aer, cînd ţineţi ritmul, cînd îl lăsaţi să şchioapete. E grav, dar încă n-ar fi nimic, dacă nu aţi cultiva o poezie desuetă şi nesemnificativă, bună pentru „oracolul” fetelor de clasa a şaptea: Mă-ntorc râzând, c-o unduire de spinare/ Spre ceaiul surd cu multă anghinare,/ Şi strâng din deget ramurile harfei/ De pe biroul meu cu multe boarfe. Deci dvs. credeţi că harfei rimează cu boarfe? Harfeboarfe, da, e o rimă. Cînd treceţi la „onirice” e şi mai rău, ca în coşmaruri: Eram amândouă (care amîndouă??, n.m.) la un capăt de somn/ Decojind usturoiul de cleiul din atom (sic!). Tu lăcrimai bizar, ca o satrapă,/ Ca şi cum tocmai atunci mângâiaseşi o ceapă. Mîngîierea cepei e un gest cam psihanalizabil, iar cleiul din atom nu e nicicum. Nu mai ţineţi boarfe pe birou, ci cărţi. Nu mai beţi ceai de anghinare, că e amar şi vedeţi ce rău vă face!
Andrei Alex Mihăescu. Povestirea dvs. e naivă. O femeie de serviciu săracă şi cinstită are o fiică. Fata îi dă, în ani consecutivi, acelaşi mărţişor. Trec anii. Deodată, brusc, pe panoul publicitar din drumul său, femeia vede o amplă felicitare de 1 martie de la fiica ei, acum prosperă femeie de afaceri peste Ocean. Viaţa femeii se schimbă în bine. Dar frazele în care sintetizaţi situaţia sînt aberante: Portarul de la intrare, după mai bine de treizeci de ani, pentru prima dată îi spune La mulţi ani, respectiv şi şeful ei (sic!) oferindu-i un buchet de flori. Ideea de a cumpăra spaţiu publicitar în (sic!) periferie şi nu în centru, a inspirat şi alţi oameni de succes de a investi (sic!) în asemenea locuri prin campanii civice evoluând în următoarele luni. Aşa scrie un pretendent la condiţia de scriitor! Să vă fie ruşine cel puţin un sfert de oră! Cultivaţi-vă, învăţaţi româneşte şi vorbim pe ur