Primul spectacol de operă al lui Romeo Castellucci a avut premiera în ianuarie, la Théâtre de la Monnaie din Bruxelles. Pentru Parsifal de Richard Wagner, nonconformistul creator şi-a părăsit, temporar, echipa de la Societas Raffaelo Sanzio, cu care a uimit lumea artelor performative a ultimelor două decenii, asumîndu-şi acum un proiect de autor, la care a semnat regia, decorurile, costumele, luminile. Pentru cei familiarizaţi cu poetica lui Castellucci, era previzibil că această opera ultima a lui Wagner va căpăta o înfăţişare scenică originală.

Adept al unei arte organice, care trebuie să evolueze continuu, asemenea unui organism viu, italianul a aşezat creaţia wagneriană într-o versiune neortodoxă, în care sacralitatea e coborîtă în uman, genul operei e dezacademizat, iar vizualitatea e dominatoare. Propunere paradoxală pentru un gen esenţialmente sonor, opera, picturalitatea viziunii lui Castellucci se acordează perfect cu linia orchestrală şi vocală. Marele cîştig calitativ este că dinamismul vizual echilibrează statica sonoră şi epică a operei, făcînd cele cinci ore de reprezentaţie, cu două antracte, să pară scurte. Practic, discursul imagistic-regizoral al lui Castellucci conduce partea muzicală, însoţind-o şi îmbogăţind-o cu o retorică în care recunoşti multe dintre semnele şi temele care-l definesc pe artist.

Dezavuînd interpretarea ilustrativă ca metodă de lucru, Castellucci propune un Parsifal complet nou. Cu o echipă de specialişti în Wagner (dirijorul Hartmut Haenchen şi interpreţi exersaţi în tonalităţile de la Bayreuth), a răsucit compoziţia în cel mai firesc mod. I-a rămas fidel în partitură, dar i-a ataşat noi straturi de semnificaţii, nu descoperite în esenţa lucrării, ci inventate şi legate cursiv într-o etajare semantică. Noile conotaţii transpun povestea medievală a lui Parsifal în timpurile recente, despovărînd-o