Zeng Fanzhi, un încă tânăr pictor chinez (n. 1964, în Wuhan, China), schimbă registrele tematice şi stilistice cu dificultatea anxioasă şi frecvenţa cu care Armata Populară îşi schimbă şosetele. Iar atunci când o face, în cicluri de 5-10 ani, după ce stoarce complet o temă, schimbarea atrage desprinderea unor fâşii din epiderma personală. În ultima vreme, s-a focalizat asupra dezastrelor ecologice, pare un apostol al comportamentului verde şi pictează ample fresce (cu lăţimi de până la zece metri) care descriu peisaje răvăşite de flăcări , scaieţi proliferanţi, tuşe întunecate, aproape abstracte, de vegetaţii pe cale de dispariţie şi hiene sfârtecând ultimele cadavre disponibile pe Pământ.
Cu ani în urmă, în seria de "Spitale", când încerca să-şi definească marca, practica un soi de expresionism extrem (în linia, dacă vreţi, lui Otto Dix sau Grosz), cu personaje dezolate, groteşti, marcate de crisparea aşteptării sau de prevestirea morţii, descrise cu linii la limita caricaturii. O caricatură sumbră, cu eviscerări dureroase şi cu personaje diforme (mâini uriaşe şi capete pe măsură), scăldate în sosuri roz, care au gustul sângelui.
Gloria pe piaţa de artă a cucerit-o cu seriile de "Măşti" (1994-2000), dezvoltate în mai multe ramuri de tratare plastică, dar care au ca numitor comun fixitatea privirilor, a anume aristocraţie a profilului, supradimensionarea membrelor şi prezenţa unor măşti albe pe chipuri. Măşti care par lipite de piele şi care, în cea mai comodă interpretare (cea, de altfel, pe care majoritatea exegeţilor i-au aplicat-o), ar putea sugera drama omului chinez modern, sfâşiat între esenţă şi aparenţă, între interioritatea complexă, dramatică, plină de nuanţe şi grimasa de convenienţă sau rictusul obedient.
O pliere la codurile de comportament social stenic-disciplinat impuse de lumea chineză post Tien-an men, dar care nu poat
